Reporter: În ce măsură trecutul istoric al Dobrogei îndreptăţea hotărîrea Marilor Puteri întrunite la Congresul de la Berlin?

Stoica Lascu: Răspunsul este simplu şi trebuie afirmat răspicat: într-o măsură totală. Marile Puteri nu aveau decît să consfinţească recunoaşterea evoluţiei unor realităţi istorice irefutabile la Dunărea de Jos, coaxate şi cu necesitatea stabilirii unui echilibru al promovării intereselor lor în această zonă a sud-estului european. Dobrogea este parte a etnogenezei româneşti, pecetea latinităţii, a daco-romanităţii noastre, fiind înscrisă în actul de naştere dăltuit în piatră, al neamului românesc, care este Monumentul Triumfal de la Adamclisi, după cum creştinismul a configurat încă de la zămislirea noului popor profilul şi dimensiunea matricei sale spirituale. Este firesc, prin urmare, ca dobrogenii să considere ziua de 14 Noiembrie 1878 drept un reper existenţial fundamental, iniţiatic din perspectiva dimensionării lor naţional-culturale într-un timp – în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, Secolul Naţionalităţilor – al reconfigurărilor geopolitice, al situării strămoşilor lor dintre Dunăre şi Mare, aparţinînd unui florilegiu de popoare şi confesiuni, într-un spaţiu balcanic, sud-est european, extrem de dinamic, aflat la intersecţia intereselor specifice ale Marilor Puteri cu cele, legitime, ale popoarelor/naţionalităţilor şi tinerelor state din zonă.

Rep.: Care a fost parcursul evoluţiei istorice a Dobrogei?

S. L.: Cursul istoriei a făcut ca milenarul spaţiu dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră - areal reprezentativ pentru exemplificarea existenţei, succesive şi întrepătrunse, a multiple civilizaţii: tracice, elenistice, romane, bizantine, respectiv, din secolul al XV-lea, otomane, parte integrantă a etnogenezei românilor -, să evolueze în pragul Epocii Moderne în consonanţă cu aspiraţiile ideatice şi naţional-teritoriale ale moldo-vlahilor şi fraţilor din arealul Imperiului Habsburgic. În pofida vicisitudinilor istoriei, populaţia autohtonă românească a reprezentat - alături de alogeni, deveniţi şi ei dobrogeni, cu care vor convieţui: musulmani (turci, tătari, cerchezi) ori creştini (greci, ruşi-lipoveni, bulgari, germani, armeni, italieni, albanezi ş.a.) sau evrei - un statornic ferment economic. În rîndurile ei se va dezvolta, în secolul al XIX-lea, un tot mai cuprinzător sentiment al conştiinţei naţionale panromâneşti (tot aşa cum o conştiinţă naţională proprie va fi cultivată, în aceeaşi perioadă şi în rîndurile a cîtorva mii de familii de bulgari venite în Dobrogea, socotită, pe la 1850, drept o „Dacie în miniatură”, o „Californie românească“, mai ales începînd din anii ’30 ai secolului.

Rep.: Cum erau receptate în Principate realităţile naţional-culturale ale românilor dobrogeni?

S. L.: Revoluţionarii paşoptişti şi unionişti aveau să confere conştientizării etno-culturale a autohtonilor dobrogeni soluţia împlinirii moderne, din perspectiva edificării naţiunii şi unităţii statale a tuturor neolatinilor carpato-dunăreni: „Nevoile românului din Dobrogea, în privire morală, fiind dar tot aceleaşi cu ale tuturor celor trăitori în celelalte provincii româneşti, oare nu trebuie să căutăm să le îndestulăm deopotrivă, ca prin îndestularea aceasta să ne asigurăm cît mai bine viitorul nostru naţional?”, arăta, pe la 1855, cunoscutul om de ştiinţă şi revoluţionar român Ion Ionescu de la Brad. Sinteza românească înfăptuită în Dobrogea este sesizată, la 1871, şi de către revoluţionarul transilvănean Nifon Bălăşescu, cel care consemna că „Din aceşti români din Dobrogea, o mare parte acolo sînt născuţi şi crescuţi, acolo s-au pomenit din vechime, neam de neamul lor, din înaintea emigraţiunii bulgarilor în aceste părţi. Alţii au venit acolo mai în urmă din toată românimea din Dacia lui Traian, din România, din Moldova, Basarabia, Transilvania, Banat, Timişoara, Ungaria şi Maramureş, ba chiar din Macedonia“. (va urma)