Un an se împlinește în această duminică de la trecerea la cele veșnice a Zahariei Covacef, unul dintre cei mai buni arheologi dobrogeni. Aceasta a pășit spre Câmpiile Elizee pe 23 august 2014. Împlinise 72 de ani - 5 iunie - cu puțin timp înainte, dar vârsta nu i se citea nici pe chip, nici în gesturi. Mai ales când vorbea despre cetatea Capidava, „reședința sa estivală”, între ruinele căreia a petrecut vreo... 40 de veri, fața i se lumina tainic și întinerea subit. Și la cei peste 70 de ani, Zaharia Covacef escalada zidurile cetății cu o ușurință uimitoare.

„NU MĂ VOI OPRI DIN A MERGE LA SĂPĂTURI DECÂT ATUNCI CÂND NU MĂ VOI MAI PUTEA MIŞCA” „Nu mă voi opri din a merge la săpături decât atunci când nu mă voi mai putea mişca. Atât timp cât pot să merg, cât mai funcţionează mintea, cum zic eu, voi fi la Capidava și voi continua să aduc materiale deosebite pentru muzeu”, spunea Zaharia Covacef într-un interviu acordat cotidianului „Telegraf”, în anul 2011. A mers la Capidava și a venit la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, unde era angajată chiar și după ce a ieșit la pensie, în 2004. A venit până în ultima clipă. Până când nu s-a mai putut ține pe picioare...

Cunoștea fiecare mister al cetății de pe Dunăre, despre care ar fi putut vorbi, cu dragoste infinită, în orice moment din zi și noapte. Adeseori își petrecea aici „vacanțele” de vară, în căsuța  arheologilor, însoțită de soțul său, inginerul Petru Covacef, și de cele trei fiice, care au crescut pe șantierul arheologic.

„Eu mi-am crescut copiii pe șantier, nu unul, ci trei. I-am luat cu mine, iar soțul meu, un om cu mintea deschisă, mi-a înțeles pasiunea. Au fost perioade, la început, când nu aveam telefon, lumină electrică, apă potabilă curentă. Dacă era secetă, apa din cele două fântâni din sat o luai cu mâl și broaște. La magazinul mixt numărul 1 din sat nu se găseau decât gaz lampant, spirt - care se lua cu rețetă -, pâine, iar în rest... te descurcai”, mai spunea Zaharia Cofacev.

CERCETĂTOR, PROFESOR ȘI... MAMĂ Cercetătoarea a fost mamă și pentru generații întregi de arheologi, care i se adreseau cu deferență, numind-o „mama Zizi”. Și, într-adevăr, „mama Zizi” avea întotdeauna o vorbă bună, un sfat pentru oricine-l cerea. Nu vorbea de la înălțimea... catedrei, deși a fost și profesor universitar. Cei mai tineri dintre arheologi erau pentru ea colegi.

În biroul pe care îl împărțea cu colega Livia Buzoianu, situat la parterul MINAC, oricine era bine primit. Crăticioara cu cafea, care servea pe post de ibric, era imediat îndepărtată de pe birou, iar printre vrafuri de cărți, dosare și fel și fel de „cioburi” se distingea chipul senin al gazdei, surprinsă în momentul vizitei tocmai când elabora un material științific sau făcea vreo documentare.