La zece ani după dispariţia marelui actor, cel care semnează aceste rânduri a publicat o carte cu un titlu pe care nu l-aş schimba nici astăzi: „Amza Pellea - cel mai iubit dintre actori” (1993). O privire peste mărturiile încredinţate cu ani în urmă de personalităţi teatrale şi cinematografice, dintre care unele ne-au părăsit prea repede, ne-ar putea aduce mai aproape portretul unui om minunat, ca şi pe acela al artistului singular care a fost Amza Pellea. „Era un haiduc şi la el totul se sfârşea cu o glumă.Voia să se ştie un învingător, precum eroul popular pe care îl interpreta”, spunea Silvia Popovici. La rândul său, regretatul Jean Constantin mărturisea: „Când Amza avea spectacol la Constanţa sau pe litoral, nu s-a întâmplat să nu mă duc să-l văd. Era ca un frate pentru mine”. Şi Ilarion Ciobanu îl caracteriza: „Amza Pellea reprezenta ideea de Om, cu O mare. Şi-a iubit familia, i s-a dedicat. A ars, însă, prea repede. Nu s-a menajat”.

Pentru Ernest Maftei, „a fost un artist al neamului său. Umbla pe drum să vadă omul care să-i semene personajului. A fost ”câine” pe meserie. Ar trebui să ne gândim că, poate, d-asta a şi murit”. „Făcea parte dintre acei actori capabili să creeze momentele de inefabil dintre „Motor!” şi „Stop!”, când rămâi pe propriile picioare şi când ai de dat totul”, spunea Mircea Albulescu. Ion Besoiu îşi amintea: „Avea un haz covârşitor, care descreţea fruntea întregii echipe de filmare şi ne scotea pe toţi din starea nervoasă. Era primul la toate. La o filmare, la „Capcana mercenarilor”, pe Valea Rîşnovului, într-o iarnă cumplită, eram cu zăpada până la brâu. Singurul care nu se plângea de frig era Amza. La talentul pe care îl avea a adăugat multă muncă şi seriozitate”.

Despre Amza Pellea, Ioana Pavelescu afirma: „Va trece mult până să se mai nască un Amza Pellea. Era simbolul oamenilor dintre Carpaţi şi Dunăre”. Diana Lupescu rememora: „I-am fost studentă şi ştiu că era mereu foarte-foarte ocupat. Orice întâlnire cu profesorul nostru era, însă, o sărbătoare. Ne-a învăţat să gândim cu sufletul, să încercăm să nu imităm pe nimeni, să ne construim personalitatea”. De asemenea, pentru Mircea Diaconu, „era un gen de actor foarte rar. Dintre aceia care dau totul primului spectator întâlnit. Când sta de vorbă cu câte un trecător, la întâmplare, aveai impresia că se cunosc de-o viaţă. Şi Caragiu era la fel. Şi Jean Constantin. Mi s-a părut mereu supremul gest de generozitate. De aceea, moartea lui Amza a fost ca o explozie naţională”. „Era ca un magnet. Te atrăgea. Textele lui nu erau, însă, mereu hazoase. Dacă erai atent, descopereai multă tristeţe, dar mai cu seamă, multă înţelepciune”, observa George Mihăiţă.

Pentru Stela Popescu, Amza Pellea „era un povestitor fără pereche. Eu, care, cum bine ştiţi, vorbesc şi mult şi foarte repede, în prezenţa lui preferam să tac”. Şerban Ionescu mărturisea: „Era un timid, dar în apropierea lui te ştiai ferit de orice stihii”. Tora Vasilescu spunea, cu regret: „Îl văd şi acum precum un tablou viu, privit şi admirat de toţi. Era sfătos, într-un sens ţărănesc. Niciodată nu se dădea superintelectual sau atoateştiutor. Mă întreb şi astăzi cum, jucând cu el în ultimul lui film, nu am simţit nicio clipă că este foarte bolnav. Chiar şi în acele zile era mereu vesel”.

De ieri, chiar în ziua în care ar fi împlinit 80 de ani, legendarul actor are o stea in memoriam pe Walk of Fame-ul românesc din Piaţa Timpului din capitală.