Stau şi mă întreb de ce pachetul ˮBig Brother“ (Legea „Big Brother” şi Legea cartelelor pre-pay) a fost votat şi aruncat în gura leului public separat de Legea securităţii cibernetice... Probabil s-a sperat într-o decoagulare a opiniei publice din jurul subiectului sau într-o „trecere tacită”? Altfel nu-mi explic de ce au fost separate cele două legi de aceasta, a treia, când, din perspectiva modului în care ne afectează pe noi, oamenii simpli, se referă, în fapt, la acelaşi lucru: respectarea drepturilor şi libertăţilor individuale, cum ar fi cel la libera exprimare, viaţă privată sau cel al secretului corespondenţei. Ei bine, ieri, Curtea Constituţională a României (CCR) şi-a exprimat părerea asupra Legii securităţii cibernetice şi, cum era şi firesc, dat fiind faptul că cele trei legi sunt la pachet, au găsit-o ca fiind neconstituţională: „Curtea a reţinut că întregul act normativ suferă de deficienţe sub aspectul respectării normelor de tehnică legislativă, coerenţă, claritate, previzibilitate, precum şi sub aspectul respectării procedurii legislative, prin lipsa avizului CSAT, elemente de natură a determina încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul legalității, şi a prevederilor art. 119 din Legea fundamentală, referitoare la atribuţiile CSAT". Senatul este Cameră decizională, după ce legea a trecut TACIT de Camera Deputaţilor, pe 17 septembrie.

CE PROBLEME ARE ACEASTĂ LEGE CCR a subliniat, punctual, mai multe probleme ale acestei legi. „Astfel, Curtea a constatat neconstituţionalitatea mai multor prevederi ale legii, printre care cele privind definirea noţiunii de „deţinători de infrastructuri cibernetice” (art. 2), desemnarea SRI ca autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice (art. 10), lipsa garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească) aferente respectării obligaţiei deţinătorilor de infrastructuri cibernetice de a permite accesul reprezentanţilor autorităţilor competente la datele deţinute, relevante în contextul solicitării (art. 17), lipsa reglementării prin lege a criteriilor în funcţie de care se realizează selecţia infrastructurilor cibernetice de interes naţional, cât şi a modalităţii prin care se stabilesc acestea (art. 19), autoritatea care efectuează auditarea de securitate cibernetică (art. 20, lit. c), lipsa reglementării prin lege a circumstanțelor în care este necesară notificarea, precum și a conținutului acesteia (art. 20, lit. c), lipsa consacrării legale a controlului judecătoresc cu privire la actele administrative emise de autorităţile competente şi care sunt susceptibile a prejudicia drepturi sau interese legitime (art. 16-23), lipsa predictibilităţii normelor referitoare la procedurile de monitorizare şi control, respectiv a celor privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor (art. 27, 28, 30), lipsa garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească) aferente respectării obligaţiei deţinătorilor de infrastructuri cibernetice de a permite autorităţilor competente să efectueze inspecţii, inclusiv inopinate, la orice instalaţie, incintă sau infrastructură (art. 27, alin. (2))", potrivit CC. Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului. Argumentaţiile reţinute în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în ˮMonitorul Oficial“.

Cu alte cuvinte, Legea securităţii cibernetice, ce are ca principal coordonator SRI-ul, vrea liber la intrat în PC-urile (laptopuri, tablete etc.) românilor fără niciun fel de oprelişte, fără niciun fel de autorizare şi fără nicio limită, în condiţiile în care nu există măcar o definiţie a noţiunii de „deţinători de infrastructuri cibernetice”. Pornind de la bază, din start viciată - oricare dintre noi poate fi „deţinător de infrastructuri cibernetice”, adică avem măcar un calculator în casă, nu mai pomenim şi de laptopuri, tablete, hard-uri externe, smartphone-uri etc. -, întreaga lege este o defilare de încălcări ale drepturilor şi libertăţilor individului. Şi obligativitatea furnizorilor de internet de a pune la dispoziţia autorităţilor date este un abuz teribil. Să reamintim că aşa a făcut şi NSA-ul american, care a oferit Microsoft, Apple etc. un troc: ne daţi date, vă lăsăm în pace. Cum era şi normal, „agreement”-ul a fost, până la un punct, secret...

Desigur că argumentele Legii securităţii cibernetice pot avea justificări de bun simţ dacă nu le luăm la bani mărunţi. Nu este însă suficient să fâlfâi flamura securităţii naţionale şi a potenţialului pericol al terorismului pentru ca dreptul la viaţă privată, la secretul corespondenţei şi la a exista, în general, cotidian să se prăbuşească pe caldarâm, călcat în picioare de 2 ş’un sfert.

Actorii acestei poveşti: MAE, MAI, MApN, SRI, SIE, STS, SPP, ORNISS și CSAT, care împreună formează, potrivit acestei legi, Sistemul Național de Securitate Cibernetică. În ultimele săptămâni, pe fondul atentatelor de la Paris, SRI-ul a tot plusat, emiţând mai multe comunicate de presă decât în ultimii doi ani, explicându-ne cât este de important ca pachetul ˮBig Brother“, unde includem şi Legea Securităţii Cibernetice, să fie aprobat. Potrivit CCR, povestea este neconstituţională. Şi noi credem la fel, din perspectiva oamenilor simpli. Să vedem ce părere va avea şi clasa politică, ce va da astfel un test important: cât de drepţi şi de liberi sunt aleşii noştri?