Unii au auzit de ea, alții au avut nevoie de ea: CASA SOARELUI a fost, până săptămâna trecută, singurul centru paliativ din Constanța. Aici veneau să-și aline durerile sau să-şi dea obștescul sfârșit în condiții decente bolnavii de cancer aflați în stadiu terminal.

Casa Soarelui n-a fost o expresie a grijii statului român pentru cetățenii săi. A fost înființată în anul 2002 de o fundație a Poliției Scoțiene. Începutul a fost greu: birocrație, găsirea de personal sanitar calificat și, mai ales, rezistent emoțional, dotări, standarde, dar s-au descurcat. Din donații și sponsorizări au fost dotate camere de spital și s-a achiziționat instrumentar. O mână de femei, medici și asistente, au pus pe picioare un centru medical de care România avea și are nevoie cruntă. Personalul a fost pregătit special pentru îngrijiri paliative, să poată acorda asistența medicală pentru bolnavii în fază terminală. Pacienții erau copleșiti de servicii, de ambient, de amabilitatea și, nu în ultimul rând, de sufletul cu care s-au dăruit medicii și asistenții de aici.

Cu greu se poate găsi în România, astăzi, un asemenea așezământ de tip spitalicesc care să ofere pacienților toată grija și tot respectul de care au nevoie. În cincisprezece ani, pe la Casa Soarelui au trecut mii de bolnavi. Din nefericire, pentru unii, a fost ultima casă: o casă frumoasă, caldă, cu oameni frumoși și iasomie la poartă. La Casa Soarelui, bolnavii de cancer au fost găzduiţi în condiţii excelente, personalul de specialitate asigurându-le climatul de care avau nevoie. Directorul centrului spunea în urmă cu ceva timp: „Ne ocupăm de tratamentul durerii, le asigurăm confortul de care au nevoie, le asigurăm un ambient şi un climat emoţional pozitiv. În cele mai multe cazuri, familiile sunt cele care au nevoie de mai mult ajutor şi le sprijinim să treacă peste momentele grele; obiectivul este acela de creştere a calităţii vieţii pacienţilor cu o condiţie limitată de viaţă, cu precădere cancer”. Așa a fost la Casa Soarelui până săptămâna trecută.

Clădirea în care a funcționat Casa Soarelui a fost preluată prin contract de închiriere de la Direcția de Sănătate Publică Judeţeană (DSPJ), cu posibilitate de prelungire o dată la 5 ani. La Halta Traian exista o creșă în ruină, nefolosită. Decât să se degradeze de tot, a fost închiriată fundației Poliției Scoțiene. Aceasta a luat clădirea așa cum era, a reparat-o, a reconfigurat-o să corespundă standardului sanitar de spațiu pentru saloane, circuit medical şi alimentar. Încăperile aveau destinaţii speciale, precum salon de primire, dormitoare, rezerve speciale, o sală de jocuri și chiar o capelă, unde bolnavii se puteau ruga în liniște. Toţi pacienții au fost tratați gratuit, în baza contractului cu Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate.

Contractul de închiriere a spațiului a expirat în vara anului trecut și DSPJ nu l-a mai prelungit, motivând că nu are formă legală și nici n-a găsit altă formulă prin care să sprijine în continuare funcționarea centrului. Totodată, DSPJ dă vina pe operațiuni administrative, cadastru și intabulare, care au fost demarate mai târziu și care au făcut imposibilă continuarea contractului. Instituția a transmis că singura variantă ar putea fi scoaterea la licitație a închirierii, operațiune pe care n-a făcut-o în timp util și, care, oricum, n-ar fi dat nicio șansă fundației, având în vedere că se autofinanța, iar banii ajungeau doar pentru tratamente, utilități, salarii. De multe ori, doar grație donațiilor unor aparținători care au văzut cum sunt tratați pacienții aduși aici, au reușit să treacă iarna și să plătească gazul.

După ani de zile de investiții, de muncă, de rezultate, DSPJ Constanța a pus lacătul pe singura ușă din sud-estul țării prin care unii dintre semenii noștri plecau din această lume în condiţii decente. DSPJ Constanța, Ministerul Sănătății și alte organizații la care s-a făcut apel au rămas surde și mute la orice propunere care ar fi ajutat menținerea activității centrului. Pe lângă demersurile făcute de conducerea acestuia, mulți medici din Constanța au susținut necesitatea păstrării acestei facilități spitalicești. DEGEABA!

Nu suntem doar săraci și bolnavi, suntem și prizonierii unui sistem parazit și dezinteresat. Ori, poate, interesat să profite de necesitatea de îngrijire a acestor bolnavi, însă în zona mediului privat, ca o sursă suplimentară de venituri.

Ce se va întâmpla acum cu bolnavii de cancer care au nevoi speciale și care au fost trimiși acasă? Cei care își permit își vor plăti ”vămile” în avans la un spital privat care are secție paliativă. Cei care nu dispun de posibilități financiare se vor ruga chinuiți în patul lor ca ”astăzi” să nu mai devină ”ieri”.

În urmă a rămas birocrația: demersurile pentru desființarea fundației, împrăștierea personalului, care pe unde s-o găsi, aflarea unui ONG similar căruia să-i fie donate paturile, instrumentarul etc. Investițiile în clădire? DSPJ n-a luat în calcul... În urmă rămân emoțiile, experiența, amintirile, vorbele bune, aprecierea și rugăciunile celor care au trecut pragul Casei Soarelui sau care au avut pe cineva acolo... Soarele a apus.