Fostul director BRD Sorin Mihai Popa povestește într-un interviu despre obstacolele prin care a trecut de la începutul carierei sale și despre cum decurge o zi din viața sa acum, dar dă si sfaturi, din prisma omului cu experiență, tinerilor care vor să-și construiască o carieră în zona bancară. Sorin Mihai Popa este deținătorul trofeului "Bancherul Anului", acordat în anul 2005 de revista "Săptămâna Financiară, și al premiului "Mr. Ron", decernat de aceeași revistă în 2008, pentru "Cea mai spectaculoasă dezvoltare", pentru dezvoltarea rețelei de agenții BRD în 2007.

Cum a început cariera dvs. după anii studenției?
Nu atât de interesant precum v-ați imagina. Eram în 1988, în plin avânt comunist și, așa cum era de așteptat, am primit, ca toți ceilalți, o repartiție. M-am despărțit cu greu de Academia de Studii Economice, locul de unde aveam numeroase amintiri plăcute. Făcusem parte din Brigada Finanțe (cei din generația mea cunosc aceste lucruri) și din Escada, formație de rock acrobatic. În fiecare an era o emulație incredibilă cu aceste "brigăzi de tineri" care se exprimau și cântau atât de frumos, dar obligatoriu indirect împortriva comunismului... a fost perioada în care Divertis-ul făcea audiența numărul 1 printre studenți. După terminarea ASE-ului am fost angajat într-un departament al unei întreprinderi subsidiare Dacia, care făcea subansamble auto. Din fericire, nu am rezistat mai mult de trei zile.

Ați început, așadar, cu o schimbare de succes!
Nu cred că a fost un mare succes, sincer vorbind, pentru că nu dădea deloc bine la vremea respectivă să ai un astfel de comportament. Singura parte bună a fost faptul că mi-am dat seama foarte rapid că nu pot performa într-o meserie pentru care n-am nici o înclinație sau plăcere.

Dar dvs. ce v-ați fi dorit?
Eu aș fi vrut să lucrez în Externe, dar condițiile vremii nu permiteau oricui să intre într-un astfel de mediu. Era mai mult o chestiune de dosare și nu mă încadram. Am continuat să lucrez într-un departament comercial la subsidiara Dacia, am făcut și armata și apoi a venit Revoluția, ceea ce a schimbat complet traseul meu profesional. Pot spune că abia după Revoluție a început cu adevărat cariera mea, în 1993, la Société Générale București.

Cum ați ajuns la Société Générale București ?
Am venit la un interviu publicat într-un ziar, ca şi alţi doi colegi. În ’93 erau în Société Générale doar 25 de oameni şi banca tocmai scosese trei posturi la concurs. Am avut un interviu cu directorul francez al băncii şi am fost angajat pe loc în zona audit, poziţia pentru care şi aplicasem. Aveam ceva experienţă în Ministerul de Finanţe, dar de data asta m-am simţit confortabil în noul post din Société Générale. Am rămas în Société Générale 20 de ani.

După 20 de ani într-o companie nu mai aveați unde descoperi nimic nou, presupun. Nu ați simțit că a venit timpul sa începeți altceva?
Gânduri de acest fel au apărutfoarte târziu, aproape de momentul în care am şi plecat. Gadiți-vă, cu 20 de ani în urmă - vorbim de anii ’90, domeniul bancar era o provocare. Dacă mă întrebaţi, şi azi sistemul bancar este interesant, dar e lipsit de dinamism. Recesiunea recentă, politicile externe, tensiunile generate de criză, toate modifică serios peisajul bancar şi schimbă complet regulile şi procedurile. Legat de întrebarea dvs., vă pot spune că am avut totuşi două momente în care am reflectat la situaţia mea faţă de Société Générale, dar de fiecare dată "mi-am revenit". Primul moment a fost în ’98, când am primit o ofertă de la o firmă mare de farmaceutice. Apoi, în 2007, am primit alte oferte “de nerefuzat” de la două bănci: una mare, românească şi o alta din Rusia. În ambele cazuri mi-a fost limpede că nu pot părăsi Société Générale, iar dacă voi face acest lucru, voi părăsi cu totul sistemul bancar, pentru că eram un produs pur Société Générale. Am fost foarte ataşat de Société Générale şi am stimat numeroşi conducători din Société Générale din perspectiva profesionalismului acestora, dar şi a cunoştinţelor generale vaste. Vă spun sincer că am întâlnit mulţi oameni în România din mediul bancar sau business. Nu am întâlnit însă pe nimeni de calibrul profesional şi intelectual al unor foşti colegi din Société Générale Paris. Elitele în Franţa sunt cu adevărat elite şi au valoare.

De ce ați rămas în Société Générale totuși?
Raţional vorbind, nu găsesc acum nici un argument convenabil. A fost o decizie exclusiv afectivă. În Société Générale şi BRD am avut primele experienţe cu un mediu de business profesional şi contacte globale din mediul bancar care mă ajutau să înţeleg spaţiul economic dincolo de realităţile locale. Practic, am avut acces la întreg spaţiul bancar global. Până în anii 2000 am avut parte de numeroase cursuri de formare în Europa alături de persoane din toată lumea, ceea ce oferă o deschidere în carieră pe care puţini au şansa să o cunoască.
În afară de oportunităţile profesionale propriu-zise, am făcut parte dintr-o echipă încă de la începuturi, ceea ce e greu de abandonat. Un moment foarte emoţionant pentru mine şi decisiv pentru istoria Société Générale şi BRD a fost privatizarea din ’98. Société Générale m-a desemnat pe mine să scot 10.000 de dolari şi să cumpăr caietul de sarcini pentru privatizare. Angajaţii din BRD erau îngrijoraţi de schimbarea care urma, iar schimbarea avea acum o faţă umană. Au fost multe momente importante în amintirile mele, am făcut parte din istoria Société Générale şi BRD în România, fie că vreau, fie că nu.

Ce regretați din parcursul dvs. profesional?
Regret că nu am plecat mai devreme spre divizia internaţională, ceea ce ar fi fost o mare provocare şi o schimbare de destin. Şi în această decizie a cântărit mai mult partea emoţională, de data aceasta legată de familie. Propunerile din partea Société Générale au fost cât se poate de variate: Tahiti, Vietnam, Egipt, Liban, Paris, fiecare dintre propuneri fiind pentru posturi foarte importante. Dar mi-a fost cu adevărat imposibil să o rup pe fiica mea de mediul ei - şcoală, prieteni, familia din România. Am renunţat la ascensiunea mea profesională, chiar dacă aveam un contract deja semnat cu Société Générale Tahiti ca director general. Ceea ce este cu adevărat regretabil în decizia mea de a rămâne aici, este faptul că în România anului 2015 încă e posibil, ca după o carieră de 20 de ani, plină de eforturi şi recompensată internaţional, să fii atât de vulnerabil în faţa unor atacuri injuste şi interese meschine. Te găseşti, fără nici un fel de contribuţie, aruncat în mijlocul unor scenarii murdare care nu au făcut niciodată parte din parcursul tău profesional.
Dacă vreţi, la regrete aş adauga anumite prietenii conjuncturale care s-au dus odată cu primele greutăţi prin care am trecut. Sau poate, mai bine spus, am realizat cu adevărat care-mi sunt adevăraţii prieteni.

Nu vi se pare un clișeu?
Cu siguranță. Nimic nu e o premieră și așa e și în ceea ce mă privește. E uimitor când conștientizezi că loviturile decisive nu vin de la străini, ci de la prieteni. Din nou, un clișeu.

Înțeleg de la dvs. că neplacerile recente au o sursă în cercul oamenilor de încredere?
Succesul multiplică prieteniile, iar oamenii de calitate nu sunt întotdeauna cei cărora le-ai acordat cel mai mare credit. Se mai întâmplă şi pe dos, oamenii în care n-ai crezut în mod special, dovedesc o verticalitate absolut respectabilă. Dar când eşti în mijlocul lucrurilor, e greu să discerni între cele două categorii. Când te găseşti într-o poziţie importantă, se creează un cerc al oamenilor de încredere care, în mare parte, e format din oportunişti. Un astfel de cerc te izolează cumva de alte realităţi pe care nu mai ai timp să le investighezi personal. Eşti bombardat toată ziua cu informaţii şi te vezi obligat să ai încredere în cineva. Iar pe oamenii apropiaţi nu ai nici măcar intenţia să-i verifici.

Cum poate fi atât de emoțional un om din zona bancară?
Asta mă întreb şi eu. Ce pot să spun? Atunci când reuşeşti într-un loc luând-o de la zero cu proiecte de dezvoltare şi inovaţie care ţin nu numai de nişte calcule, dar şi de capacitatea personală de analiză şi predicţie, îţi dai seama că acel job este în mare parte despre tine. Un loc în care ţi se pun în valoare calităţile, îţi confirmă încrederea în instinctul personal şi în pregătirea pe care ţi-ai format-o. Fără să vrei, te legi emoţional în astfel de momente, oricine ai fi. Aş putea spune că realizările personale dau dependenţă. De exemplu, din 2006 până în 2011, am fost invitat ca speaker în multe dintre întâlnirile importante ale Société Générale ca reprezentat al unui exemplu de bună practică. BRD România a fost mereu prima referinţă în termeni de retail, profit, rentabilitate, atunci când era în discuţie un nou proiect de dezvoltare. Toate aceste experienţe care îţi confirmă performanţa te leagă emoţional.

Care sunt cele mai semnificative diferențe între a conduce BRD Group Société Générale în România vs. Franța?
Bankingul în România post comunistă este foarte tânăr, pe când în Franţa are o istorie neîntreruptă de peste 150 de ani. Companiile româneşti sunt subcapitalizate şi au fragilitate, spre deosebire de cele din vest. De aici decurg diferenţele majore de management. Persoanele fizice la noi folosesc serios bankingul de 15 ani, pe când în Franţa există aşa-numiţii clienţi patrimoniali, care păstrează în bancă moșteniri fabuloase, de la generaţie la generaţie. Practic, în Franţa există un sistem consolidat de proceduri care nu pot fi replicate exact în România pe niciunul dintre palierele activităţii bancare.

Care este cel mai important proiect din cariera dvs. profesională?
Îmi vin în minte două astfel de proiecte, egale ca importanță, să zicem. Primul ține de dezvoltarea băncii care a devenit cel mai performant proiect al unei bănci de dezvoltare din lume. În 4 ani, au fost deschise peste 750 de sucursale, cu o altă premieră în ceea ce privește rentabilitatea.
Al doilea proiect se referă la lansarea cardurilor, un alt record, atât ca număr, cât și ca rentabilitate. La finele campaniei, era deja realizat returul investiției. Practic, în doar două luni, întreaga investiție era recuperată.
Aș mai adauga și călătoriile mele prin intermediul Société Générale în sucursale din Africa, unde nu călcase niciun expat până atunci. Au rămas printre amintirile mele preferate; nu știu dacă se încadrează la cele mai mari succese ale mele, dar cu siguranță au fost premiere și în istoria grupului Société Générale.

Ce anume trebuia să faceți la capătul lumii?
În Senegal era în curs de deschidere o filială care acorda microcredite pentru afacerile localnicilor. La nivel de Paris, totul era tratat virtual, nimeni nu testase realitatea locală şi am decis că de aici ar trebui să pornim. Aşa că am luat contact direct cu micile comunităţi, mergând între ei şi discutând în detaliu necesităţile lor. Lumea de acolo e o lume total diferită de ceea ce ştim noi, cei din Europa. Sunt oameni foarte săraci, condiţiile de viaţă fiind foarte precare. Cu toată sărăcia, au o abordare deosebită despre viaţă. Sunt oameni bucuroşi, glumesc foarte mult şi au un bun simț aparte.
În perioada cât am lucrat la Paris am mers în numeroase ţări cu predilecţie din Africa pentru că nu o cunoşteam şi reprezenta o axă strategică de dezvoltare a diviziei internaţionale. Aşadar, am mers în Madagascar, Benin, Senegal, Ghana, Coasta de Fildeş, Burkina Faso, Maroc, Tunisia, Liban. La faţa locului am văzut o cu totul altă realitate decât perspectiva cu care pornisem. Diferenţele de cultură conduc şi către un mod diferit de a consuma. Întreaga documentaţie şi rapoartele efectuate de mine în care s-au regăsit numeroase propuneri a fost de un real folos celor de la Société Générale şi mie personal.

Cum arată o zi din viața dvs. cotidiană și ce faceți pentru a vă deconecta?
Sunt destul de activ, nu sunt obișnuit cu timpul liber și îl umplu în continuare așa cum am făcut în ultimii 20 de ani. Lucrez acum la două proiecte de dimensiune internațională, unul pe zona de lux, altul pe cea financiară, ambele în afara României. Iar ca să ies din priza muncii, înot și alerg.

Ce sfaturi ați avea pentru un tânăr care vrea să-și construiască o carieră în zona bancară?
Să treacă prin cât mai multe posturi şi să aibă înţelepciunea de a creşte organic şi nu artificial. Va suna foarte natural, dar este o sursă garantată a succesului. Vă spun din experienţa mea, după o lungă perioadă dedicată acestui domeniu. Tinerii aleargă foarte mult după “etichete”, cum ar fi aceea de “director”, apoi se trezesc sufocaţi de responsabilităţi care îi depăşesc. Unui începător talentat îi trebuiesc minimum 10 ani ca să devină un bun profesionist. Le-aş spune şi să aibă curajul de a se expune. Ideile trebuie să fie dublate de îndrăzneală, căci altfel se prăfuiesc în sertare. Ca manager trebuie să generezi idei, dar îţi trebuie şi o doză mare de realism care vine numai din experienţă.

Considerați zona academică acordată cu perspectiva financiară din teren?
Aş spune că e nevoie de o infuzie de practicieni în mediul academic. Am fost mereu de partea practicienilor şi cunosc din propria mea formare importanța acestei laturi. Pentru studenţi este mai interesantă cumularea celor două aspecte. Numai practicienii pot veni cu studii de caz de ultimă oră care pot provoca în întregime cunoştinţele tinerilor.

De ce nu v-ați orientat către o carieră academică?
Nu am pic de talent didactic și nici răbdarea de a-mi pregăti cursurile. Călătoresc foarte mult, stau puțin în România și nu aș putea să mă leg de un astfel de proiect fix. Firește, aș lua oricând, cum am și făcut de altfel, studenți în practică în cadrul companiei unde lucrez acum.

Care sunt cele trei cărți care v-au influențat perspectiva?
Somerset Maugham - "Luna și doi bani jumate", Miklos Nyiszli - "Am fost doctor la Auschwitz" și Alvin Toffler - "Al treilea val".