La Muzeul de Artă este deschisă în această perioadă expoziţia de gravură, desen şi sculptură semnată de Mircia Dumitrescu, personalitate a artelor vizuale româneşti. Artistul a adus, pentru prima dată la Constanţa, nu numai colecţiile sale, dar şi poeziile sale. Printre principalele sale preocupări se află pregătirea viitorilor artişti, Mircia Dumitrescu fiind profesor şi şef al catedrei de grafică al Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, precum şi ilustraţia de carte.

Reporter: Expoziţia pe care o găzduieşte Muzeul de Artă este o selecţie a celei deschise la Palatul Parlamentului. Care sînt particularităţile acestei expoziţii la malul mării?

Mircia Dumitrescu: Cele patru săli pe care mi le-a pus la dispoziţie directorul Muzeului de Artă, Doina Păuleanu, fac ca expoziţia să îţi dea sentimentul intrării într-o oglindă, care se continuă la nesfîrşit. Intrînd dintr-un spaţiu în altul vei avea surprize. Acest lucru mi-a plăcut la organizarea acestei expoziţii. Ea mai are o surpriză. Poate fi unitară datorită poeziilor dedicate mie de Nichita Stănescu, şi poate fi unitară prin punctele de sculptură focalizate în fiecare sală.

Rep: Cum l-aţi cunoscut pe poetul Nichita Stănescu?

M.D. : Simplu. Nichita era foarte uşor de abordat. Era un om care se dăruia imediat. Se risipea. Eu cred că noi, oamenii avem nevoie de certitudine, şi prima certitudine care există în sufetul unui om, în lumea aceasta inconsistentă, este aceea a iubirii. Pentru că iubirea se face prin risipire, prin dăruire. În momentul în care dai primeşti mult mai mult înapoi. Dai şi tu te îmbogăţeşti, iar pentru un creator, dăruirea, risipirea este prima condiţie, deoarece creativitatea vine din înţelegerea celuilalt, fără să ai interese.

Rep: Au existat nişte schimburi „artistice“ între dvs. şi poet?

M.D. : Sigur. Tot timpul. Nichita era un mare jucăuş în această privinţă. Făceam trocuri. El lua desene de la mine, iar el îmi dădea poezie pe aceeaşi dimensiune de hîrtie. Şi acum păstrez originalele.

Rep. : Vă mai amintiţi cînd v-a dedicat prima poezie?

M.D. : Da, în 1979. Este o poezie la care ţin foarte mult, eu zic că e şi o poezie bună. Dar mie mi-a prins bine, deoarece m-a întărit într-o perioadă neplăcută.

Rep. : Eugen Simion spunea, referindu-se la dvs., că sînteţi un artist care trăieşte printre poeţi şi critici.

M.D.: Da, este adevărat. În primul rînd eu am trăit printre cărţi. Mă mir că astăzi, oamenii nu mai citesc. Generaţia mea a citit foarte mult. Profesorii pe care i-am avut ne-au îndrumat spre lectură. Atunci m-am îndreptat spre lumea literaturii. Noi ne-am făcut cultura, în liceu. Astăzi, în acest sens, întîmpin greutăţi cu studenţii mei, pentru că nu vin cu o bază. M-am îndreptat spre lumea scriitorilor şi a criticilor. Cred că am mult mai mulţi prieteni în lumea literară şi muzicală decît am prieteni în lumea plasticienilor. Este justificabil, pentru că fiecare are personalitate sa. Poate că aşa se întîmplă în fiecare domeniu, nu poţi să ai prietenii deosebit de durabile. Însă, am şi valori în care cred, oameni din plastică, dar în general legătura mea cu această lume e destul de firavă.

Rep.: Sunteţi un bibliofil. Vă ocupaţi şi de ilustrarea cărţilor. Ce vă inspiră cel mai mult cînd faceţi acest lucru, creaţia sau personalitatea autorului?

M.D. : În fiecare carte caut tonul. Asta era şi vorba lui Nichita. Dacă eşti profesionist, chiar dacă nu ajungi să înţelegi în totalitate poezia, trebuie să intri în sufletul textului. Sunt două stiluri. Primul, e un stil în care lucrezi în continuarea textului. L-aş da exemplu în acest sens pe Octav Grigorescu. Este un alt tip de ilustraţie în care eu mă înscriu. Este cel al lui Ion State, Horia Teodoru în care, atunci cînd ilustra Se transpune aşa cum un regizor se transpune în opera literară a autorului. Şi atunci, stilurile de carte sunt cu totul neaşteptate. Eu încerc să găsesc tonul scriitorului respectiv.

Rep: Ce înseamnă pentru dumneavoastră implicarea în proiectul de facsimilizare a manuscriselor lui Mihia Eminescu?

M.D.: Este una dintre cele mai mari mîndrii ale mele. Eugen Simion a apelat la mine, după experienţe ratate. Din punct de vedere tehnic eu am reuşit şi toată lume ia acest lucru ca pe o realizare majoră. Totuşi, consider că nu am făcut nimic deosebit şi am fost doar profesionist, răspunzînd unor cerinţe prin abolirea altora. Am scos culoarea locală a textului, dar păstrînd scrisul eminescian. Aproape e o ediţie bibliofilă. Mi-a prins foarte bine o discuţie anterioară cu marele om de cultură Petru Creţia. El mi-a explicat, cu adevărat, ce înseamnă manuscrisul. Eu, acum, am norocul că voi fi printre ultimii care stau lîngă aceste manuscrise. E o mare bucurie.

Rep. : Cum decurge lucrul cu studenţii?

M.D. : Am studenţi foarte buni, cu care expun, care au gravură de cea mai mare calitate şi care din punct de vedere tehnic sunt la nivel major. Vreau să expună împreună pentru că vor deveni colegii mei mai încolo.

Rep: Are gravura un viitor în România?

M.D.: Nu. Gravura este una dintre marile nenenorociri ale României. După ce că nu am avut un statut major aşa cum a avut Olanda, Germania, Italia. Toată lumea ştie de Durrer sau de Rembrandt. Unii poate îşi amintesc de nişte încercări slabe de Petraşcu. Mare artist, rămâne la noi Aman, care a încercat şi a împins gravura încercînd să îi găsească o autonomie. Un mare artist care nu e cunoscut la noi, din păcate, este Horia Teodoru, un mare gravor şi un mare desenator şi arhitect. Lucrările lui de grafică sunt momente de importanţă în cultura noastră. Gravura începuse să capete autonomie importantă în anii socialismului. Astăzi, nu mai avem atelier de gravură. Eu mă întreb ce se va întîmpla cu studenţii pe care îi pregătesc. Voi încerca să fac un atelier colectiv pentru studenţii mei. Astfel se blochează continuitatea aceasta, atît de greu cîştigată.