Un nou studiu pune sub semnul întrebării practica medicală actuală și susține că, în clipele dinaintea morții, creierul îndeplinește un rol mai important decât inima. Conform teoriei medicale actuale, în momentele dinaintea morții, inima ar juca rolul principal. Încetarea bătăilor inimii duce la oprirea circulației sanguine, iar creierul și celelalte organe mor în succesiune rapidă, în lipsa oxigenului. Noul studiu contrazice această teorie.

O echipă de cercetători a desfășurat un experiment pe cobai, în care au urmărit activitatea cardiacă și pe cea cerebrală în momentele dinaintea morții rozătoarelor din cauza lipsei de oxigen. Ei au descoperit că, în acele momente, creierul transmite o furtună de semnale chimice spre inimă. După ce au blocat transmiterea acestor semnale de la creier spre inimă, cercetătorii au observat că șoarecii au supraviețuit un timp mai îndelungat. Dacă un proces similar se întâmplă și în cazul oamenilor, ar fi posibilă creșterea șanselor de supraviețuire ale unui pacient prin stoparea semnalelor transmise de creier spre inimă. ”În mod natural, oamenii s-au concentrat asupra inimii, gândindu-se că, dacă salvează inima, vor salva și creierul”, a susținut co-autoarea acestui studiu, Jimo Borjigin, neurolog la Școala de Medicină din cadrul Universității din Michigan. Echipa ei a descoperit ceva surprinzător: ”Trebuie oprită comunicarea chimică dintre creier și inimă, pentru a putea salva inima”!

            În fiecare an, peste 400.000 de americani suferă stop cardiac. Chiar dacă primesc tratament medical imediat, rata de supraviețuire este de aproximativ 10%, conform American Heart Association. Atunci când o persoană suferă un stop cardiac, își pierde cunoștința și nu mai prezintă semne vitale, dar creierul continuă să fie activ. Într-un studiu anterior, publicat în 2013, Borjigin și colegii săi a descoperit că, în timp ce inima moare, este inundată de semnale transmise de creier, probabil într-o încercare disperată de a o salva. Această furtună de semnale chimice ar putea fi responsabilă pentru experiențele relatate de unii oameni care și-au revenit din moarte clinică, conform lui Borjigin. În noul studiu, cercetătorii au indus starea de stop cardiac unor șoareci, fie după ce i-au introdus într-un mediu bogat în dioxid de carbon, fie administrându-le o injecție letală. Oamenii de știință au studiat activitatea cerebrală a animalelor, prin intermediul electroencefalografiei, și activitatea cardiacă, prin intermediul ecocardiografiei, în momentele dinaintea morții. Echipa a examinat și substanțele chimice prezente în inima și creierul rozătoarelor. S-a remarcat inițial că rata bătăilor inimii șoarecilor a scăzut rapid, dar apoi, imediat, activitatea lor cerebrală a devenit puternic sincronizată cu activitatea cardiacă. Echipa de cercetători a folosit o nouă tehnică pe care a dezvoltat-o pentru a măsura rata cardiacă, bătaie cu bătaie. În timp ce creierul și inima rozătoarelor erau sincronizate, oamenii de știință au observat sinteza a peste o duzină de substanțe neurochimice, așa cum sunt dopamina, care produce o senzație de plăcere, și noradrenalina, un neurotransmițător al sistemului nervos simpatic, care produce senzația de alertă. Această furtună chimică declanșată de creier atunci când inima se oprește ar putea fi explicația pentru care oamenii care și-au revenit din moarte clinică au povestit că au trecut prin niște experiențe... mai reale decât realitatea. În cazul șoarecilor, activitatea creierului și cea a inimii au rămas sincronizate până în momentul în care inima a intrat în stare de fibrilație ventriculară, în care camerele sale inferioare nu se mai contractă corespunzător, iar inima nu mai pompează sânge. Atunci când oamenii de știință au blocat acest flux de substanțe chimice de la creier spre inimă, prin secționarea măduvei spinării cobailor, animalele au intrat mult mai târziu în starea de fibrilație ventriculară, rezistând de trei ori mai mult decât șoarecii a căror măduvă nu a fost secționată. ”Întrebarea de un milion de dolari este dacă și corpul uman se comportă la fel”, a comentat Jimo Borjigin.

Dacă oamenii de știință vor identifica o modalitate prin care să întrerupă legătura dintre inimă și creier, desigur, fără a secționa coloana pacienților, atunci medicii ar dispune de mai mult timp pentru a încerca să salveze viața pacienților aflați în stop cardiac.