Mai rar se poate întâlni un om de cultură de înaltă clasă precum Matei Vișniec. Autentic, deschis, fără să se arate plictisit sau agasat de întrebările fără număr pe care participanții la conferința „Literatura, teatrul şi filmul, în onoarea dramaturgului Matei Vişniec” de la Constanța i le-au adresat la foc continuu. Cu o operă literară vastă în CV, cu sute de spectacole jucate pe scenele marilor capitale ale lumii, Matei Vișniec nu vorbește din complezență, cu afectarea proprie starurilor. Nici nu așteaptă să fie adulat, dar știe să laude, să spună sincer, fără a fi provocat: „Îmi place mult ce ați spus despre romanele mele” sau „A fost o mare plăcere să văd un astfel de spectacol”. Marți seară, într-un scurt moment de respiro, după o zi în care a fost într-un continuu „du-te - vino“, înainte ca scena să se răcească, după spectacolul „Caii la fereastră” de la Universitatea „Ovidius”, Matei Vișniec a găsit energia să acorde un interviu în exclusivitate cotidianului „Telegraf”, pe care îl publicăm integral astăzi.

Reporter (R.): Timp de două zile, la Constanța, ați fost „omul momentului”, ați participat la un adevărat maraton cultural. Când ați fost ultima oară în urbea de la malul Mării Negre?

Matei Vișniec (M.V.): Cred că am fost acum 11-12 ani, la un colocviu organizat de Uniunea Scriitorilor la Neptun, „Zile și nopți de literatură”. Au fost atunci și un târg de carte și un spectacol. Nu am venit prea des la Constanța. Înainte de căderea comunismului veneam aici, iubeam Constanța ca orice alt om care vine la mare. Constanța era pentru mine un oraș fabulos, în care mă plimbam cu mare plăcere și cred că, în momentul în care am terminat facultatea, era cât pe ce să vin la Constanța, să mă fac profesor, pentru că erau trei posturi în licee. Mi-a venit un gând: „Ce-ar fi să mă fac profesor la Constanța și să trăiesc pe malul mării?!”. În definitiv, marea este o sursă de inspirație eternă. M-am și văzut plimbându-mă pe malul mării și scriind la Constanța. Dar până la urmă, am rămas în zvârcoleala Bucureștilor. Atracția Capitalei a fost mai puternică, dar asta nu înseamnă că orașul acesta, Constanța, nu m-a fascinat întotdeauna.

R.: Ați avut posibilitatea să vedeți la Constanța „Caii la fereastră”, în regia lui Gavril Borodan și în interpretarea studenților-actori. Ce sentimente trăiți când vă priviți piesele transpuse pe scenă?

M.V.: De fiecare dată, sentimentele sunt diferite. Nu am fost niciodată regizor, nu am fost niciodată actor, deci îmi face mare plăcere să văd cum a fost montată o piesă. Le acord libertate totală regizorilor, actorilor și îmi place să fiu surprins. Este cazul și acestei piese de la Constanța, cu studenți. A fost o mare plăcere să-i descopăr, să descopăr un spectacol de mare prospețime, care m-a emoționat cu atât mai mult cu cât am scris această piesă când acești actori nu erau născuți încă. Este o piesă pe care am scris-o înainte de a pleca din România, așa că mă bucur că ea a traversat timpul și a traversat și frontiera dintre generații și este apreciată, astăzi, de tineri care s-au născut după căderea comunismului, dar care resimt un element de universalitate în această piesă.

R.: Vă place să scrieți în cafenele. Ați repetat acest ritual și la Constanța?

M.V.: Nu am avut când, nu am avut timp. A trebuit să redescopăr locurile. Când merg la București, scriu foarte mult în cafenelele de acolo. La „Grand Cafe”, de pildă, lângă Ateneu. România și-a recuperat terenul pierdut și are acum locuri foarte frumoase și foarte plăcute, unde poți sta să simți pulsul orașului.

„AM CĂLĂTORIT ÎN LUME PE URMELE PIESELOR MELE”

R.: Spuneați într-un interviu că v-ați născut sub semnul „dorului de ducă”. Călătoriți mult, în afara drumurilor permanente dintre România și Franța?

M.V.: În primul meu rând, prima mea călătorie a fost plecarea de la Rădăuți (n.r. - orașul natal al scriitorului). M-am născut într-un loc fabulos, dar mi-am dorit întotdeauna să fac studiile într-un oraș mare, mai precis la București. S-a întâmplat să plec de acolo în 1987, la Paris. Am lucrat un an și ceva la Londra, la BBC. Am călătorit în lume într-un mod foarte interesant, am călătorit pe urmele pieselor mele. Au fost spectacole care au fost realizate după piesele mele și am călătorit pe mai multe continente. Am călătorit pe continentul african, ca să-mi văd piesele în Maroc, de pildă, am călătorit în Asia, ca să-mi văd piesele în Japonia, am călătorit în America de Sud, ca să-mi văd piesele în Brazilia, am călătorit în Canada și Statele Unite, ca să-mi văd piesele pe continentul american. Piesele mele m-au ajutat să călătoresc mai mult decât aș fi putut să o fac eu însumi, pentru că ele au circulat înaintea mea.

R.: Ați scrie o piesă inspirată de Constanța?

M.V.: Trebuie să trăiești aici ca să te simți inspirat. Dar marea este un element care revine des în poemele mele, în romanele mele, în piesele mele. Am o fascinație pentru această formă de magie, față de această energie, față de ceea ce reprezintă marea ca personaj, ca fenomen, ca mister. Am piese în care acțiunea e plasată pe malul mării, cum e piesa „Trei nopți cu Madox”, piese unde marea apare ca univers, ca tentație, ca emoție. Am un raport puternic cu ceea ce numesc eu marea.

„MAREA PROVOCARE ESTE SĂ SCRIU MĂCAR O ORĂ PE ZI”

R.: Mărturiseați că scrieți poezie doar în limba română. Aveți nevoie de momente de solitudine pentru acest lucru?

M.V.: Nu, eu sunt un om care se adaptează oriunde. Scriu foarte bine și în tren, și în avion, la mine acasă, scriu în cafenele, scriu la Rădăuți, scriu la București. Uneori, când am mai mult timp, mă retrag în sudul Franței, în locuri pe care le iubesc. Nu am tabieturi. Important este să găsesc timpul necesar și marea mea provocare este să scriu acum măcar o oră pe zi, atât de prins sunt în probleme, misiuni, activități și îndatoriri. Încerc, întotdeauna, să scriu din mers.

R.: V-am auzit spunând că ați scris întotdeauna pentru alții. Ați simțit vreodată nevoia personală de terapie prin scriitură?

M.V.: Da, când eram în România, în condițiile de presiune din partea ideologiei, a partidului, a statului, a observatorilor, a urâcioșilor. Atunci scrisul era o terapie, deoarece căutam în scris plaje de libertate, evitam spălarea pe creier și, într-un fel, mă răzbunam pe mascarada socială pe care eram silit să o observ, să o trăiesc și să o suport. Am scris să polemizez, să denunț, să ironizez. Scrisul a fost pentru mine, multă vreme, până în 1987, o formă de rezistență culturală.