Aproape toate societăţile au aplicat, la un moment dat, pedeapsa cu moartea. De la trasul pe roată până la injecţia letală, metodele de execuţie s-au schimbat sau, în unele locuri, au dispărut definitiv. Abolirea pedepsei cu moartea a fost un semn de maturizare a societăţii civile, care s-a orientat spre metode mai eficiente de pedepsire a celor care încalcă legea şi apoi spre reintegrarea socială.

RITUAL BARBAR SUA rămân singura mare democraţie care aplică pedeapsa capitală, deşi statistica nu a arătat nicio îmbunătăţire a ratei criminalităţii, ba dimpotrivă. În plus, s-a ridicat şi controversa referitoare la metodele de execuţie, ce implică un nivel de cruzime neacceptat pentru o societate care pune binele semenilor mai presus de orice. Joseph Wood, condamnat la moarte, a trecut prin chinuri greu de imaginat, ieri, fiind vorba despre o nouă execuție greșită. Acesta a avut nevoie de mai bine de două ore pentru a-și da obștescul sfârșit în urma unei injecții în care dozajul substanțelor care trebuiau să îi fie fatale a fost greșit. Cei care au asistat la acest macabru ritual de aplicare a justiției au povestit despre crize, convulsii, respirație șuierătoare și horcăieli greu de descris. Din păcate, acesta nu este singurul caz de execuție barbară. Dennis McGurie a avut aceeași soartă în ianuarie, în închisoarea de maximă securitate din Ohio, urmat în aprilie de Clayton Lockett, care a avut nevoie de 43 de minute pentru a muri, timp în care a avut convulsii, crize de tuse și chiar a vorbit, ceea ce a arătat că a trecut conștient prin tot acest calvar.

COMBINAŢIA POTRIVITĂ Injecţia letală a fost metoda de execuţie preferată ani la rând în SUA. A devenit populară la sfârşitul secolului trecut şi în prezent este cea mai utilizată practică. Introdusă în 1977, a fost aplicată pentru prima oară în 1982, în cazul lui Charles Brooks Jr. Injecţia letală era considerată mai puţin dureroasă şi mai umană decât celelalte practici. Deţinuţii executaţi astfel sunt, mai întâi, imobilizaţi pe o targă. Apoi, două perfuzii, una folosită pentru a aplica pedeapsa şi una de rezervă, sunt introduse în venele condamnatului, dezinfectate în prealabil cu alcool. Instrumentele medicale utilizate sunt sterilizate, fapt ce a ridicat numeroase semne de întrebare, dat fiind scopul procedurii. Autorităţile dau trei explicaţii pentru această practică: în primul rând, acele sunt oricum sterilizate din fabrică, în al doilea rând, ar fi periculos pentru personalul închisorii să lucreze cu echipamente care nu sunt dezinfectate şi, în al treilea rând, execuţia poate fi amânată după introducerea perfuziilor, iar o eventuală îmbolnăvire a deţinutului ar duce la procese împotriva statului. Americanii folosesc o combinaţie de trei substanţe pentru a duce procedura la bun sfârşit: mai întâi un sedativ, de regulă un barbituric, apoi bromură de pancuroniu, un medicament care paralizează muşchii, şi, în final, o substanţă ce opreşte inima, de obicei clorură de potasiu.

O SOLUŢIE FORŢATĂ SUA s-au confruntat însă cu un boicot din partea UE cu privire la posibilitatea de a cumpăra anumite substanţe, iar înlocuirea acestora cu medicamente de uz veterinar a fost un fiasco. Danemarca este unul dintre cei mai mari producători de fenobarbital din lume, dar oficialii de la Bruxelles au împiedicat pe cale legală exporturile către SUA. În luna aprilie, execuţia lui Clayton Lockett, criminal şi violator condamnat la moarte, a fost un fiasco. Condamnatul a avut nevoie de 43 de minute de convulsii şi chinuri groaznice pentru a muri, încercând să vorbească şi să ţipe, până când conducerea închisorii a evacuat sala cu martorii care trebuiau să asiste la teribilul supliciu. Înaintea sa, Dennis McGuire, de asemenea criminal şi violator condamnat la moarte, s-a chinuit cel puţin zece minute, suferind convulsii şi spasme. Aceste precedente l-au determinat pe guvernatorul statului, Bill Haslam, nu să abolească pedeapsa capitală, ci să schimbe metoda de execuţie. Statul său a revenit acum la electrocutare. Aplicată de obicei prin intermediul scaunului electric, această metodă de execuţie a fost introdusă iniţial în New York, ca o alternativă la spânzurare. Aparatul a fost inventat de angajaţi ai lui Thomas Edison, în anul 1889, şi prima persoană omorâtă astfel a fost William Kemmler, un an mai târziu.

Condamnaţii sunt legaţi de un scaun conectat la o sursă de curent electric. Apoi, o serie de electrozi sunt fixaţi la cap şi la picioare, pentru a realiza un circuit închis. De regulă, între corp şi electrozi sunt puşi bureţi cu soluţie salină, pentru a mări conductivitatea. Voltajul şi numărul de şocuri aplicate diferă de la stat la stat, dar, de cele mai multe ori, călăul foloseşte mai multe şocuri pentru a se asigura că deţinutul şi-a pierdut viaţa. În general, se evită aplicarea unui singur şoc mai lung, pentru că electricitatea arde pielea deţinuţilor. Nu se ştie dacă persoanele executate astfel îşi pierd cunoştinţa după primul şoc sau sunt paralizate de curentul electric şi nu pot reacţiona. Uneori, mişcările muşchilor sunt atât de violente încât condamnaţii îşi rup oasele.

ALTERNATIVE... LEGALE Camera de gazare ca metodă de execuţie a fost inventată tot în SUA, ca o procedură mai umană de a ucide deţinuţii decât spânzurarea sau plutonul de execuţie. Iniţial s-a propus umplerea celulei condamnatului în cauză cu gaz, în timp ce acesta doarme, dar celulele închisorilor nu sunt închise ermetic şi procedura ar fi fost sortită eşecului. Prima persoană executată în acest fel a fost Gee Jon, în anul 1924. Deşi au existat cazuri în care s-a folosit dioxid de carbon sau monoxid de carbon pentru a duce procedura la bun sfârşit, de regulă se utilizează cianura de hidrogen. Deţinuţii ucişi astfel sunt imobilizaţi într-o cameră construită special, pe un scaun sub care călăul plasează câteva granule de cianură de potasiu. Camera este apoi sigilată şi granulele sunt amestecate cu acid sulfuric, introdus printr-o serie de tuburi. Reacţia chimică eliberează cianură de hidrogen, care este letală. Deţinuţii sunt conştienţi în timpul procedurii, iar moartea se produce prin asfixiere, aşa că metoda este neplăcută şi pentru condamnaţi, şi pentru cei care privesc. Camera este apoi neutralizată cu amoniac anhidru înainte să fie deschisă, iar gardienii poartă măşti de gaze, pentru siguranţă.

Plutonul de execuţie este o metodă folosită de armată sau în timp de război. Ea este utilizată încă de la inventarea armelor de foc. În SUA, doar statul Oklahoma oferă deţinuţilor posibilitatea să aleagă o astfel de procedură, iar în Utah, unde aceasta a fost interzisă, vor fi încă executaţi în acest fel condamnaţii care au optat pentru plutonul de execuţie înainte de interzicerea metodei. Deţinuţii sunt aşezaţi fie pe scaun, fie în picioare şi sunt împuşcaţi de un pluton de angajaţi ai statului, soldaţi ori poliţişti. În SUA, condamnaţii sunt imobilizaţi pe scaun şi li se fixează o bucată de material în dreptul inimii, care serveşte drept ţintă. O parte dintre călăi primesc muniţie de război, dar cel puţin unul dintre ei primeşte gloanţe oarbe, astfel încât sentimentul de vină să fie atenuat, ucigaşul neputând fi identificat. Deşi nu este obligatoriu, se obişnuieşte ca execuţiile de acest fel să fie îndeplinite în zori sau la răsărit.

ATENUAREA SENTIMENTULUI DE VINĂ Spânzurătoarea a fost metoda principală de execuţie până la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar este din ce în ce mai puţin utilizată în prezent. În SUA se mai practică doar în statele Washington, Delaware şi New Hampshire, deşi toate aceste state au ca metodă principală de execuţie injecţia letală. Prizonierii ucişi astfel sunt aşezaţi deasupra unei trape şi li se fixează un ştreang în jurul gâtului. Trapa este apoi deschisă şi condamnatul cade de la o înălţime de circa doi metri. Moartea survine aproape instantaneu, prin ruperea gâtului, dar au existat numeroase cazuri în care deţinuţii au fost decapitaţi de funie sau nu au murit pe loc, rămânând în viaţă până la sufocare.

Lapidarea sau uciderea cu pietre este permisă încă în ţări ca Irak, Arabia Saudită, Yemen, Somalia, Sudan, Nigeria, Mauritania, Indonezia şi Pakistan. La fel ca şi decapitarea, această formă de execuţie a fost folosită timp de mii de ani, fiind menţionată şi Biblie şi în scrierile din Grecia Antică. Pe lângă cele nouă state menţionate, lapidarea se practică neoficial în multe alte ţări musulmane, Afganistanul şi Iranul fiind cele mai notabile exemple. De regulă, un grup aruncă cu pietre spre persoana condamnată până când aceasta îşi pierde viaţa. La fel ca şi în cazul gloanţelor oarbe folosite de plutoanele de execuţie, această metodă nu permite identificarea ucigaşului, atenuând sentimentul de vină al participanţilor. Lapidarea este foarte criticată, în special în Occident, pentru că durează foarte mult în comparaţie cu celelalte metode şi implică torturarea condamnatului.

Decapitarea a fost utilizată timp de mii de ani, dar în prezent nu mai este legală decât în patru state, Yemen, Iran, Qatar şi Arabia Saudită. Totuşi, doar Arabia Saudită continuă să o aplice, în celelalte trei ţări metoda fiind permisă de lege, dar nefolosită de autorităţi. De obicei, execuţiile prin decapitare au loc în faţa moscheilor, în public, vinerea, după rugăciune. Infracţiuni ca violul, crima, apostazia, adică renunţarea publică la religie sau renegarea acesteia, jaful armat sau traficul şi consumul repetat de droguri sunt pedepsite în acest mod. În 2007, autorităţile au decapitat patru bărbaţi din Sri Lanka, condamnaţi pentru jaf armat, şi le-au expus cadavrele în public, pentru a da un exemplu.