Cu naiul său fermecat, Gheorghe Zamfir a cucerit întreg mapamondul. De aceea, pe bună dreptate a fost supranumit „regele naiului”. În prima decadă a lunii august, maestrul a susţinut un dublu recital în staţiunea Mamaia, pe terasa restaurantului Harlequin. La cererea publicului, cel care a făcut celebru peste hotare naiul românesc revine în acest spaţiu cu un nou recital vineri, de la ora 21.30. De altfel, staţiunea Mamaia reprezintă pentru virtuozul naiului un loc de suflet, pentru că aici a trăit prima sa poveste de dragoste. Despre iubirea sa, Măriuca, despre firea sa solară, precum şi despre concertele pe care le-a susţinut pe litoralul românesc, maestrul Gheorghe Zamfir a acceptat să vorbească într-un interviu acordat cotidianului „Telegraf”.

Reporter (R.): Obişnuiţi să veniţi des pe litoralul românesc?

Gheorghe Zamfir (G.Z.): Sunt îndrăgostit de mare. Am nevoie să-mi „încarc bateriile” la mare, la soare, an de an, ca să pot rezista toamna şi iarna. Nu-mi place iarna. Frigul mă înfioară, mă îmbolnăveşte, îmi produce multe stări de stres. Mă îngrozesc hainele groase, căciula, mănuşile, fularul. Eu sunt o fire solară, sunt în zodia Berbec cu ascendent în Leu, deci dublu semn de foc. Îmi place enorm de mult soarele. Anul acesta este probabil primul an din viaţa mea când stau la mare timp de două luni. De obicei, când eram în exil, mergeam două-trei săptămâni, timp de trei-patru ori pe an, în insule unde era foarte cald iarna, în Caraibe, Canare. În acest fel, îmi „încărcam bateriile” şi rezistam să dau concerte, să studiez, să muncesc intens. Fără soare nu pot să creez. Am nevoie de lumina lui, de căldura lui. Mă inspiră.

R.: Ce amintiri vă leagă de Constanţa, de litoralul românesc?

G.Z.: Când eram în şcoala de muzică, la vârsta de 17-18 ani, vorbeam cu o fată. Se numea Măriuca. Avea o vocea extraordinar de frumoasă. Era o relaţie tacită, fără promisiuni de căsătorie. Eram nişte copii. Ne întâlneam pe la şcoală, prin sălile de meditaţii. Într-o zi, a fost eliminată din şcoală din motive necunoscute şi, în vara acelui an, eu am venit la mare să o văd. Atunci a fost primul meu contact cu marea, cu plaja, cu staţiunea Mamaia. De atunci, am rămas îndrăgostit de acest loc. Am venit doi ani la rând să o văd pe Măriuca. Stătea vizavi de Cazinoul din Constanţa. Provenea dintr-o familie foarte săracă.

R.: Aţi mai văzut-o pe Măriuca, peste ani?

G.Z.: Nu. Am avut o relaţie platonică. Dar am păstrat o nostalgie... De atunci au trecut ani buni, iar fiecare şi-a urmat cursul vieţii.

R.: Aţi mai venit de atunci la mare...

G.Z.: Da. În anul 1961, am reuşit să intru la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, cu bursă, iar vara, înainte de începerea anului universitar, am venit aici. Cântam cu orchestra de folclor la restaurantele din hotelurile din staţiunea Mamaia: Doina, Flora, Perla, Victoria, Pelican. Erau foarte mulţi turişti din ţările socialiste: din Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Veneau la mare cu Trabant-urile. A fost o experienţă unică pentru mine: eram tânăr, aveam 20 de ani şi mă bucuram că am reuşit să intru la Conservator.

R.: Pentru cine mai cântaţi?

G.Z.: Ceauşescu mă căuta să mă ducă să cânt în faţa lui şi a Elenei Ceauşescu. O dată m-a căutat cu Miliţia. M-am ascuns într-un boschet. Din megafoane se auzea: „Cine îl vede pe tovarăşul Zamfir este rugat să ne comunice!”.

R.: După 55 de ani de carieră muzicală, care este cel mai mare regret al dumneavoastră?

G.Z.: Singurul meu regret este că, în România, naiul este aproape ignorat.