Unul dintre cele mai răspândite și familiare obiecte de papetărie, a fost inventat în anul 1938 de către un jurnalist maghiar de origine evreiască, Laszlo Biro. Acesta a observat că cerneala folosită la imprimarea ziarelor se usca mai repede decât cea a unui stilou și era mai rezistentă la contactul cu apa comparativ cu cerneala stilourilor. Dezavantajul era că cerneala de tipar era mult prea groasă şi nu se putea scurge de-a lungul peniţei dacă ar fi fost introdusă în rezervorul unui stilou. După îndelungi cercetări, jurnalistul a proiectat un fel de peniţă tubulară cu o mică bilă în vârf, care, prin presare se rotea în jurul vârfului întinzând pe hârtie cerneala. Principiul mecanic al acestei invenţii datează din anul 1888, când a fost patentat de John J. Loud care proiectase un instrument pentru lipit cleiul pe spatele timbrelor poştale. Patentul nu a fost exploatat din punct de vedere comercial, iar câţiva ani mai târziu Laszlo Biro a inventat acelaşi instrument fără să cunoască cercetările anterioare.

Laszlo Biro şi-a aplicat patentul în Argentina, pe 10 iunie 1943, data de naștere a pixului modern. Fraţii Laszlo şi Georg Biro au emigrat în Argentina în anul 1940, în urma valului de antisemitism care cuprinsese Ungaria. Patentul pixului a fost cumpărat de British Royal Air Force, care avea nevoie de un instrument de scris pentru piloţii săi. Se căuta un instrument de scris a cărui cerneală să nu explodeze în carlinga avionului în cazul în care pilotul zbura la altitudini ridicate.

Pixurile s-au bucurat de un mare succes iar în timpul celui de al Doilea Război Mondial, au devenit cele mai utilizate instrumente de scris în armată.

Cu timpul, procesul de fabricare a fost simplificat, iar prețul noilor instrumente de scris a scăzut. În 1945, francezul Marcel Bich, stabilit în Statele Unite, a început să fabrice pixuri ieftine și accesibile tuturor. În 1949 ele au fost introduse, cu mare succes, pe piața din Europa. Este vorba despre popularele “BIC”-uri.