Aşezat pe malul Dunării, în localitatea constănţeană Hârşova, Muzeul Carsium, care poartă, peste secole, numele vechiului castru roman întemeiat de Traian, se constituie, astăzi, într-unul dintre cele mai fascinante obiective cultural-turistice ale Dobrogei. Cu un destin dramatic, marcat de adânci frământări, Muzeul Carsium, al cărui act de naştere a fost consfinţit prin semnătura suveranilor României în Cartea de Aur a muzeului, la 1 Mai 1904, a aniversat, ieri, 110 ani de la înfiinţare. Despre acest moment aniversar, cât şi despre istoria zbuciumată a instituţiei de cultură care adăposteşte artefacte de o valoare deosebită, cum este şi colecţia de fosile jurasice, cu piese având o vechime de peste 150 milioane de ani, ne-a vorbit, pe larg, responsabilul muzeului, dr. Constantin Nicolae. Din amplul interviu acordat de acesta cotidianului „Telegraf” vom publica, mâine, cea de-a doua parte.

Reporter (R.): Care este actul de naştere al Muzeului Carsium?

Constantin Nicolae (C.N.): Actul de naştere al muzeului a fost consfinţit prin semnătura suveranilor României în Cartea de Aur a muzeului, la 1 Mai 1904. Atunci, Regele Carol I şi Regina Elisabeta, aflaţi, împreună cu familia regală şi membrii Guvernului, într-o croazieră pe Dunăre, inaugurează noul loc de şcoală, muzeul şi biblioteca. Muzeul a avut un destin dramatic. Distrus în Primul Război Mondial, este redeschis, în anul 1926, de Regele Ferdinand şi Regina Maria. Autorităţile şi locuitorii oraşului au cinstit evenimentul printr-o placă de marmură, care a fost aşezată pe frontonul clădirii, pe care se citeşte: „M.S. Regele Ferdinand / M.S. Regina Maria / inaugurat-au restaurarea muzeului regional din Hârşova în această casă la 29 maiu 1926”. În primii ani ai regimului comunist, muzeul este desfiinţat, dar nu şi gândul redeschiderii sale. În anul 1987, se reorganizează o Expoziţie arheologică a oraşului care devine, în 1992, muzeu. La dispoziţia acestuia se pune un spaţiu în anul 1999. În 2005, muzeul este gata, iar la 20 aprilie 2006 este redeschis în prezenţa Regelui Mihai şi a Reginei Ana. Muzeul trăieşte, astfel, un veac de adânci frământări.

R.: Cum se prezintă vizitatorilor, la 110 ani de la inaugurare, instituţia muzeală de pe malul Dunării?

C.N.: Iniţial, muzeul a fost reprezentativ, din mai multe puncte de vedere, pentru întreaga Dobroge. Potrivit Registrului inventar, care se păstrează încă, obiectele erau organizate în zece serii. Dintre piesele arheologice şi istorice, cele mai numeroase erau monedele şi medaliile, în număr de două mii. Atrage, însă, atenţia şi colecţia de vase din sticlă provenind de la Carsium, Tomis, Capidava, în număr de 60 de exemplare. Colecţia etnografică este alcătuită din peste 2.600 piese, cea de artă din 580 piese, colecţia zoologică din 1.500 piese, cea botanică din peste 2.300 exemplare, cea mineralogică şi geologică - 3.600 piese. Un calcul matematic indică o „zestre” ce depăşeşte puţin 16.000 piese. Majoritatea provin din donaţii. Cea mai mare parte s-a pierdut în timpul Primului Război Mondial. Ce a mai rămas după lichidarea sa, în anii 1948-1949, a fost transferat muzeului din Constanţa. Astăzi, muzeul adăposteşte numai obiecte rezultate din săpăturile desfăşurate în siturile arheologice din Hârşova: aşezarea neolitică, cetatea romană, romano-bizantină şi medievală, necropole. Inventarul său urcă la aproape o mie de exponate. Unele au valoare deosebită. Piesele din aşezarea neolitică au făcut parte dintr-o expoziţie organizată de Ministerul Culturii din Franţa, la Paris, în anul 1997. Mai recent, câteva obiecte au fost expuse în Elveţia, Scoţia, Grecia, SUA. În momentul de faţă pregătim trei piese pentru o expoziţie în China. Nici materialele din Antichitate şi Evul Mediu nu sunt mai puţin importante. Mai ales că vin din situri arheologice de clasa A, cu valoare excepţională.

POVEŞTILE ARTEFACTELOR VECHI DE PESTE 150 DE MILIOANE DE ANI

R.: Ce exponate importante pentru istoria ţinutului dintre Dunăre şi Mare adăposteşte instituţia de cultură?

C.N.: Pentru fiecare epocă istorică avem exponate cu valoare deosebită. Probabil, cea mai importantă colecţie este cea neolitică. Aceasta ilustrează evoluţia civilizaţiei umane în mileniile VII-IV î.Hr. Aşa se şi explică interesul mare pentru unele artefacte care au făcut parte din expoziţii reprezentative în multe ţări din lume. Dar nici celelalte nu sunt mai puţin importante. Mă refer la colecţia de amfore sau vase din categoria ceramicii „de lux” din epoca romană şi, mai recent, la colecţia de fosile, care, sperăm că va fi expusă într-un viitor nu prea îndepărtat. Patrimoniul istoric şi arheologic al Hârşovei este, din acest punct de vedere, inegalabil. El trebuie privit în toată complexitatea lui, pentru că ne ajută să înţelegem mai bine evoluţia vieţii şi a omului în strânsă legătură cu mediul.

R.: Care este cel mai vechi artefact? Dar cel mai valoros?

C.N.: Avem piese foarte vechi, care nu sunt expuse. Colecţia de fosile jurasice conţine piese cu vechime de cca 150 milioane de ani. Unele pot urca până la cca 200 milioane de ani. Colecţia este încă în studiu. Mai dispunem de un premolar de pui de mamut, descoperit într-o peşteră din cariera de la Hârşova, în urmă cu cca 40 de ani. Aceste animale au dispărut acum zece mii de ani! Urmează artefactele neolitice. Aici este o poveste captivantă. Sunt piese din piatră cu valoare de unicat, artefacte cu valoare spirituală şi estetică. Este mult de vorbit aici. Am să mă refer doar la o piesă care explică multe: un topor care urma să fie perforat, pentru a i se ataşa coada. Din diverse motive, operaţiunea a fost întreruptă după ce a trecut de jumătatea grosimii piesei. Este fascinant pentru că aceasta ne sugerează, indubitabil, tehnica şi procedeul folosite de omul primitiv pentru perforarea pietrei. La fel de valoros este un fluier din lut, cu aspect zoomorf, care încă scoate, după 4.500 de ani, un sunet plăcut. Eu le consider, însă, la fel de valoroase pe toate. Unele artefacte, chiar dacă par privitorului banale, ca formă şi înfăţişare, prin expresia istorică au o valoare deosebită. Tocmai asta trebuie să căutăm la materialele arheologice şi aşa trebuie să educăm oamenii: să vadă într-o piesă, chiar dacă este făcută din lut, o pagină de istorie. Iar menirea noastră este să-i ajutăm în această direcţie. (va urma)