Reporter: Ce reprezintă data de 24 Ianuarie 1859 în istoria noastră?

Stoica Lascu: Este actul fondator al Statului Român Modern. Prin Unirea Principatelor Române, respectiv Moldova şi Muntenia – şi nu „Valahia“, termen care, subliminal, ne cantonează într-un anistoric mental de Ev Mediu, ce este în distonanţă cu realităţile şi voinţa dominantă naţional-politică în cele două state dunărene – se înfăptuieşte cel mai important act al poporului român în devenirea sa naţională şi instituţională modernă. Un act a cărui împlinire se va desăvîrşi prin Marea Unire din 1918, ultima unire din acest an memorabil, cea de la 1 Decembrie fiind, ca să zic-aşa, actul de maturitate a naţiunii române. Tocmai acest caracter, al naşterii unui nou membru al comunităţii statelor europene – deloc numeroase în urmă cu 150 de ani –, îi conferă unicitatea sa istorică: se întrupau fraţii de neam, limbă şi credinţă într-una din părţile arealului statal al predecesorilor antici – Dacia.

Rep.: Şi moldovenii, şi muntenii erau, în fond, tot urmaşii daco-romanilor.

S.L.: Adică, români. Acţiunea şi voinţa lor au constituit premizele făuririi României moderne, într-un context geopolitic – este adevărat – pe care corifeii paşoptişti şi unionişti au ştiut să-l fructifice ca atare. Fără aportul, însă, al oamenilor de rînd, al celor „mici făuritori de Istorie“, cum spunea Nicolae Iorga, actul de la 24 ianuarie nu ar fi fost posibil. Este o realitate pe care a sesizat-o, în epocă, unul dintre făuritorii României moderne, anume Mihail Kogălniceanu, care zicea, pe la 1863, că „Unirea e actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi, de aceea, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc şi nici nu-i voi recunoaşte dreptul de a zice că el a făcut singur Unirea, ci naţiunea a făcut-o“.

Rep.: Totuşi, personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost şi este extrem de vie în conştiinţa poporului român.

S.L.: Este şi firesc să fie aşa, poporul reţinînd şi imortalizînd, pînă la mitizare, acele mari şi generatoare acte politice care încorporează, deopotrivă, şi valoare umană; din această perspectivă, Cuza-Vodă s-a impus nu doar prin faptul că a fost la originea modernizării instituţionale şi sociale a României, în perioada 1859-1866, ci şi a onestităţii şi adevăratului patriotism în exercitarea politicii ca atare. Oamenii politici de astăzi au ce învăţa de la cel care, atunci cînd a văzut că forţele politice interne şi Marile Puteri nu-l mai agreau – din varii motive –, a declarat că este gata să abdice, dacă prin retragerea lui se „consolidează independenţa României”; cu alte cuvinte, a pus mai presus de vanitate şi calcul politicianist interesul superior naţional, interes care, la acea dată şi în acel context, reclama aducerea în fruntea tînărului stat a unui domnitor dintre-o familie princiară europeană.

Rep.: Recent, ziua de 24 Ianuarie a fost propusă drept sărbătoare naţională şi zi liberă. Din punct de vedere al istoricului, ce părere aveţi despre această propunere?

S.L.: Într-adevăr, autorităţile abilitate urmează a hotărî în acest sens şi nu am nici o îndoială că data de 24 ianuarie 1859 – care, după părerea mea, ar fi trebuit să fie aleasă, fiind actul fondator al Statului Român Modern, drept Ziua Naţională a României – va fi sărbătorită, începînd din anul viitor, pe măsura dimensiunii ei iniţiatice. În folosul unei mai reale percepţii a generaţiilor de astăzi – reprezentate de oameni „mici“, dar şi de politicieni – asupra adevăratelor valenţe şi reperelor reale ale trecutului nostru istoric, românesc şi european deopotrivă.