2007 a adus la conducerea Educaţiei doi miniştri, un democrat care nu şi-a dorit niciodată această funcţie dar a acceptat-o obligat de partid, şi un liberal care se crede potrivit pentru acest post, ambii nădăjduind însă un singur lucru: să reunească legile într-o filosofie potrivită vremurilor. Pachetul de legi privind educaţia a fost lansat spre dezbatere publică în 17 decembrie, cu patru luni mai tîrziu decît fusese anunţat. Rămîne de văzut în ce măsură noile legi ale învăţămîntului vor reuşi să europenizeze şcoala românească, marcată profund de modelul sovietic. Ministrul democrat Mihail Hărdău a avut parte de un mandat plin de convulsii: sustragerea unui set cu subiecte pentru testele naţionale, subiecte de la bacalaureat vîndute în piaţa publică, acţiuni de protest din partea sindicatelor şi a studenţilor. Hărdău a fost convins că a manageriat foarte bine incidentele de la examenele naţionale, „nemarşînd la jocuri de interese”. În plus, aceste incidente l-au ajutat să descopere existenţa unei mafii în educaţie. A fost primul ministru care a vorbit despre monopolul asupra olimipadelor şcolare, despre cel al editurilor, despre sistemul păgubos al meditaţiilor. Dar atît. Mai mult nu a putut face, întrucît s-a temut: \"Nu am imunitate şi nu pot vorbi\".

Cînd a devenit ministru, liberalul Cristian Adomniţei tocmai se pregătea să ocupe, în aprilie, pentru a doua oară, funcţia de şef al tinerilor PNL. Încă de la început s-a simţit că provenea din afara sistemului, fiind inginer constructor. \"Adversarii mei vor fi adversarii sistemului. Legea învăţămîntului este obosită şi perimată, de aceea trebuie înlocuită rapid cu un cadru legislativ modern şi flexibil\", a declarat la început de mandat. După ce \"s-a aşezat\" în minister, Adomniţei a spus că va continua politica educaţională asumată, chiar dacă el este \"aripa tînără\". Prima surpriză neplăcută la preluarea mandatului a fost lipsa contractelor colective de muncă. Apoi, a doua a fost cînd nimeni nu i-a putut răspunde la întrebarea \"cînd va fi conectată la internet ultima şcoală\". O altă situaţie neplăcută era aceea că nimeni nu avea habar dacă descentralizarea în învăţămînt aduce României \"un lucru bun sau o nenorocire\". Foarte repede după preluarea mandatului, Adomniţei i-a invitat pe reprezentanţii MECT, cei ai sindicatelor, ai comunităţii academice să continue dezbaterile privind noul pachet de legi. Astfel că grupul de lucru a fost trimis toată vara ba la munte, ba la mare, sau în diverse staţiuni, cît mai departe de capitală. În final, legile au fost gata în octombrie, dar supuse dezbaterii publice în decembrie.

De starea învăţămîntului românesc este preocupată declarativ toată lumea bună care s-a prins că este de bon ton şi la îndemînă să vorbeşti despre Educaţie, ultimul în ordine cronologică fiind preşedintele Traian Băsescu. Din păcate, în ultimii şaptesprezece ani, schimbările din sistem au fost doar de suprafaţă, atît cît să nu deranjeze marile interese. Şcoala românească rămîne centrată pe învăţarea papagalicească, cu multe lecţii pentru acasă şi pentru vacanţă. O şcoală în care elevii nu pot performa dacă nu fac meditaţii impuse sau sugerate de profesori. În care editurile se bat pentru a-şi promova manualele şi în care nu întotdeauna cîştigă cele mai calificate. La polul opus sînt olimpicii şi profesorii merituoşi, cei care încearcă să schimbe ceva printr-o altfel de mentalitate şi multă muncă. Rămîne de văzut în ce măsură legile noi vor putea moderniza învăţămîntul românesc.