La 26 aprilie 1986, ora 1.23, miezul reactorului numărul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl a declanşat, în timpul unui test de securitate, cea mai gravă catastrofă din istoria utilizării civile a energiei nucleare. În urma unor erori de manipulare, au avut loc două explozii, care au aruncat în aer clădirea şi au provocat ridicarea unei coloane de fum radioactiv. Combustibilul nuclear a ars timp de zece zile, răspîndind în aer milioane de radioelemente, echivalente cu intensitatea a cel puţin 200 de bombe de tipul celei de la Hiroshima. Elementele chimice grele, în special stronţiul şi ceriumul, au revenit la sol în vecinătatea centralei, iar cele uşoare - iod sau cesiu - au format un nor care a contaminat trei sferturi din teritoriul Europei. Transportat de vîntul care sufla spre nord-vest, norul a poluat grav Ucraina, Belarus şi Rusia. Ajuns deasupra ţărilor scandinave, s-a îndreptat spre sud şi apoi spre vest, contaminînd, prin intermediul ploilor, Europa Centrală şi Balcanii, Italia, Franţa, Marea Britanie şi Irlanda.

Primii pompieri sosiţi la faţa locului pentru a împiedica extinderea incendiului la reactorul numărul 3 au fost iradiaţi extrem de puternic. Doi dintre angajaţii şi membrii echipelor de intervenţie au murit pe loc, iar alţi 28 au decedat în săptămînile următoare, toţi ca urmare a iradierii puternice. Autorităţile sovietice de la Moscova au încercat iniţial să ascundă catastrofa şi apoi să minimalizeze urmările acesteia, pentru a nu compromite imaginea tehnologiei sovietice. La două zile de catastrofă, Suedia a fost ţara care a alertat comunitatea internaţională, anunţînd o creştere puternică a nivelului de radiaţii pe teritoriul său.

Evacuarea oraşului Pripiat, cu 45.000 de locuitori, situat la numai trei kilometri de centrală, a avut loc abia duminică, 27 aprilie, la începutul după-amiezii. Pentru defilarea tradiţională de 1 mai, au fost chemaţi copii care au mărşăluit cu steaguri roşii în mîini pe străzile Kievului, în timp ce vîntul aducea norul radioactiv deasupra capitalei ucrainene. Chiar venit destul de tîrziu, ordinul de restrîngere a deplasărilor sau distribuirea de pastile de iod stabil au evitat absorbirea în organism a iodului radioactiv, reducînd numărul cazurilor de cancer de tiroidă care ar fi putut apărea.

Ucraina a acceptat să închidă abia la 15 decembrie 2000, ultimul reactor funcţional de la Cernobîl, în schimbul unui ajutor internaţional de 2,3 miliarde de dolari. Reactorul numărul 2 fusese închis în anul 1991, în urma unui incendiu în compartimentul turbinelor, iar reactorul numărul 1, în 1996, în baza unui memorandum cu Grupul celor Ţapte State puternic Industrializate.

Zona centralei de la Cernobîl, transformată în rezervaţie naturală

Cu un nivel de radioactivitate periculos după explozia centralei nucleare, zona de 4.000 de kilometri pătraţi a fost evacuată şi închisă, transformîndu-se în rezervaţie, unde natura şi-a reintrat în drepturi. În 1998, în zonă au fost introduşi 17 cai, numărul lor ajungînd în prezent la 80 - 90, afirmă Serghei Cernov, ghid al companiei Cernobîlinterinform, responsabilă cu organizarea vizitelor în regiunea supravegheată cu stricteţe. Cu cît prezenţa umană este mai redusă, cu atît animalele se comportă mai natural şi au condiţii mai bune de reproducere, ipoteză susţinută de toţi experţii, biologi, ornitologi sau zoologi, care studiază fenomenul. Într-o singură zi, un vizitator norocos poate descoperi elani, vulpi, castori, mistreţi sau specii de păsări pe cale de dispariţie. Laboratorul internaţional de radioecologie de la Cernobîl a catalogat recent 400 de specii diferite, dintre care 280 sînt specii de păsări, iar 50 sînt specii ameninţate cu dispariţia, în restul lumii.

Profeţiile apocaliptice despre monştri mutanţi nu s-au împlinit. În realitate, mediul a trecut prin mai multe faze de adaptare, după catastrofă. Prima dintre acestea, care a durat circa un an, a provocat moartea plantelor şi a animalelor cel mai grav iradiate. Acesta a fost cazul “pădurii brune”, o pădure de pini care a trebuit doborîtă şi îngropată. Puieţii de pin plantaţi ulterior în zonă cresc rapid în prezent. O credinţă locală afirmă că reînnoirea faunei şi a florei - grav afectate timp de şase ani - se datorează vegetaţiei de rostopască, plantă care creşte abundent şi care “a curăţat solul” după 1986.

Situaţia se prezintă suficient de bine pentru a încuraja autorităţile să invite turişti, începînd din 2003. Unii dintre angajaţii din zonă şi experţi speră ca în zonă să fie creată o rezervaţie naturală protejată, în timp ce ghizii se amuză de interesul morbid manifestat de turişti pentru Pripiat, un oraş de 45.000 de locuitori abandonat după catastrofă şi invadat acum de copaci. După 20 de ani însă, multe semne reamintesc catastrofa - punctele de control care interzic accesul în zonele cel mai grav contaminate sau cimitirul de autobuze, camioane de pompieri şi elicoptere care au fost folosite pentru evacuarea populaţiei şi stingerea reactorului, dar şi avertismentele emise de contoare la fiecare creştere a nivelului de radioactivitate. Alături de acestea, chiar dacă mai puţin vizibile, se află ridicăturile de pămînt sub care au fost îngropate case, maşini sau animale domestice sau cesiul 137 şi stronţiul 90, prezente în sol şi în ape pe termen lung.