Restaurarea dreptului la liberă deplasare al est-germanilor la sfârşitul lunii septembrie 1989 a dat lovitura de graţie Cortinei de Fier. Unul câte unul, regimurile comuniste au fost înlăturate. În scurt timp, Zidul Berlinului va fi dărâmat, acţiune care va cuprinde întreaga simbolistică a căderii regimurilor comuniste. Multe s-au schimbat în 25 de ani, sistemul social şi politic, economia, s-a reconfigurat sistemul de valori. Toate au condus la izbăviri şi eşecuri personale şi cuvintele sunt oricum prea puţine pentru a reda amplitudinea şi ritmul în care societatea civilă, ca un organism viu, a trecut prin permutările necesare supravieţuirii.

INFLUENȚĂ SIGURĂ De la micile acte de rebeliune şi de rezistenţă subversivă, care de multe ori treceau nedetectate şi chiar neînţelese de cei din jur, la opoziţia făţişă şi siguranţa de a refuza calea bătătorită de ceilalţi este drum lung şi încă neepuizat. Devenirea personală şi succesul nu pot fi uşor cuantificate, dar în noua (dez)ordine a lucrurilor şi în dezbaterea publică, fenomenul telenovelelor s-a inserat la început discret, mai apoi exploziv, când vine vorba despre procente de audienţă. Nimeni nu a scăpat de influenţa lor, chiar şi cei care le rezistă!

Nu ar putea fi uşor de făcut legătura între telenovele, sărbătorirea centenarului cinematografiei turceşti şi 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Însă încerc să mă fac înţeleasă. Nimic nu se compară cu un road-trip în a găsi subiecte noi şi inspiraţie, mai ales când este vorba despre o călătorie de investigaţie. Balcanii de Vest şi 25 de ani de schimbări erau firul călăuzitor al unei serii de reportaje şi munca de documentare decurgea bine. Până la o recepţie organizată de Ministerul Culturii şi Departamentul de promovare în străinătate a filmului din Centrul Naţional al Audiovizualului din Turcia, dedicată centenarului cinematografiei naţionale și organizată în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Sarajevo. În mod constant, cinematografia turcă a produs filme apreciate deopotrivă de critici, distribuitori şi de publicul larg. Filmul turc se bucură de popularitate pe piaţa proprie, dar şi în marile ţări ale Europei nu numai graţie valorii şi conţinutului, ci şi puternicii diaspore. O invitaţie la recepţia pentru a celebra 100 de ani de cinema turc a fost onorantă nu numai pentru că venea din partea unor colaboratori de lungă durată şi prieteni. Ceea ce a urmat însă m-a pus pe gânduri...

MAI PUȚIN DE 100 DE MOTIVE Petrecerea organizată în Casa Turcului, un monument de arhitectură protejat la Sarajevo, avea un oaspete special de care însă, stupoare, am aflat post-eveniment. Printre cele câteva zeci de persoane prezente la recepţie, nu l-am remarcat pe actorul la care, aparent, mii de femei visează, Bulent Erinc. Nu l-am recunoscut, nu l-am fotografiat şi nici nu i-am cerut autograf. N-aş fi avut nicio problemă în a-l recunoaşte pe Nuri Bilge Ceylan, regizor câştigător al premiului Palm D'Or al Festivalului de Film de la Cannes, pe care e drept că l-am întâlnit personal şi pe care l-am intervievat înainte de marea recunoaştere oficială a talentului său. Nu am reuşit multă vreme să îmi dezvinovăţesc ignoranţa de a nu-l fi recunoscut pe protagonistul celebrului serial ”Suleyman Magnificul”. Și atunci, cu toată libertatea de a fi altfel, câștigată în urmă cu 25 de ani, am vrut să intru în rândul lumii și să înțeleg ce am pierdut prin rezistența la telenovele.

(Va continua)