Ieri s-au împlinit 37 de ani de la marele cutremur din 4 martie 1977. Acum 37 de ani, la ora 21,22, România este zguduită de un puternic cutremur de pământ, cu o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter. 55 de secunde a durat, dar a părut o veşnicie. Au trecut 37 de ani, însă unii îşi amintesc de acea seară de parcă ar fi fost ieri. În continuare puteţi citi mărturiile halucinante ale dr. Monica Pop, managerul Spitalului Clinic de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti, criticului de film Irina Margareta Nistor şi actorului Mircea Diaconu, care au rememorat, pentru Agerpres, cele 55 de secunde ce nu vor fi uitate niciodată de supravieţuitori. Cum au reacţionat autorităţile, ce s-a întâmplat la nivelul spitalelor, cum este să-ţi faci meseria printre mii de bucăţi de trupuri omeneşti? Cum trebuie să te comporţi şi ce anume să faci în caz de cutremur?

DR. MONICA POP: „A FOST CEVA ÎNGROZITOR ŞI SPER SĂ NU MAI TRĂIM ASTA” "Când s-a produs cutremurul eram în troleibuz. Am văzut nişte copaci care se mişcau, dar nu mi-am dat seama că este atât de grav. Eram studentă în anul IV la Medicină. Am coborât din troleibuz pe Popa Nan şi am mers pe jos. Când am ajuns acasă, am găsit televizorul căzut în pat şi atunci mi-am dat seama că este o problemă. Tot n-am crezut că poate fi atât de grav şi m-am dus repede să iau un taxi. Mai erau încă trei clienţi şi am rugat să mă ducă la Spitalul de Urgenţă. Şoferul mi-a spus că nu putem merge prin centru pentru că a căzut Blocul Scala. Am crezut că fabulează. A luat-o pe Ştefan cel Mare şi când am ajuns la Lizeanu, blocul era căzut. Am văzut imagini cutremurătoare şi acestea m-au marcat primele: ţipete dinăuntru. Unii făceau semne cu lanterne, mai erau oameni vii acolo. Blocul era căzut. Când am ajuns la Urgenţă, cam la 20 de minute după ce s-a produs cutremurul, în faţa spitalului erau deja depozitate corpuri aduse de soldaţi. Armata a făcut minuni atunci, extraordinar s-au purtat. Şi de aici încolo a început ceea ce s-a dovedit a fi o grozăvenie, pentru că medicii din Spitalul de Urgenţă care au luptat în Coreea şi Vietnam au spus că aşa ceva nu au mai văzut niciodată: veneau oameni dezmembraţi, nişte lucruri îngrozitoare, lucruri care pe mine m-au marcat cel mai puternic. La început a fost faptul că un soldat a adus un copil mort, care avea un an.

De aici încolo a început un calvar, în sensul că la Spitalul de Urgenţă căzuse lumina, se lucra la grupul electrogen şi profesorul Iuliu Şuteu, care era şeful Clinicii de chirurgie militară şi care dirija tot ce se întâmpla acolo, a făcut o entorsă şi era pe un scaun cu rotile. Îl ducea un brancardier şi ne spunea ce să facem. Din 650 de studenţi câţi eram în anul acela, au venit 4. Profesorul Beuran cu soţia lui, colegi cu mine, încă un coleg care, din păcate, nu mai este în viaţă Silviu Opriş şi care a făcut un lucru extraordinar. La început ne-au repartizat nişte saloane şi în acele saloane aduceau răniţi. Ne spuneau descurcaţi-vă cu ei, ce puteţi. Vreau să vă spun că am cusut plăgi fără niciun fel de anestezie şi nu am auzit nici măcar un vaiet. Au fost extraordinar de curajoşi. M-a marcat foarte tare moartea unei tinere, care a fost adusă aproape secţionată în două şi care mi-a spus să nu mă ocup de ea pentru că ea oricum nu va mai fi foarte curând. Aşa a şi fost. Îngrozitor. Salonul era foarte mare, de 25 de paturi, şi în fiecare dintre acestea era cineva care avea nevoie de îngrijire - unii mai grav, alţii mai puţin grav. După ce am făcut ce am putut în saloanele respective, fiecare a primit o trusă şi a făcut tot ce trebuia. S-a terminat serul fiziologic, s-a terminat glucoza, nu mai aveam nici ce bea măcar, de spălat pe mâini nu se mai punea problema. Puneam mănuşi, se terminau şi mănuşile. Am făcut aşa cum am putut. După asta, domnul profesor Şuteu ne-a spus să mergem în faţa spitalului şi luăm de acolo... Ne-a spus: mergeţi în faţa spitalului şi puneţi mâna pe puls. Care are puls foarte bun lăsaţi-l în pace, care are puls foarte slab lăsaţi-l în pace că moare, nu avem ce face, care are un puls intermediar facem. Vedem ce putem salva de acolo. Între cei răniţi, la un moment dat, s-a auzit un glas, un medic care este acum în viaţă. Acum nu ştiu de ce nu vrea să stea de vorbă cu nimeni despre acest aspect. Poate că l-a marcat în aşa hal încât nu mai are suflu să vorbească despre asta. Colegul meu, care acum nu mai este în viaţă, l-a luat în spate şi l-a dus şi i s-a făcut o nefrectomie. Avea un rinichi rupt şi dacă acest coleg nu l-ar fi luat el nu ar mai fi acum în viaţă. Am dus sus ce am putut şi printre altele este vorba despre o doamnă. Dimineaţă, spre ora 4,00 - 5,00, a fost adusă din Blocul Scala o tânără de vârsta mea şi care avea o hemoragie internă. Am intrat în sala de operaţie cu o echipă chirugicală de mare profesionalism: dr. Nicolae Staicovici, dr. Mihai Ciuta, dr. Radu Briciu anestezist şi cu mine. La un moment dat, în timp ce operam, eu am ajutat, a venit un militar cu o portavoce şi a spus să evacuăm spitalul pentru că este posibil să cadă. Mi-a fost frică, cum să nu, dar chirurgii au fost extraordinari de curajoşi şi mi-au zis să nu mă tem că nu o să cadă spitalul. Şi aşa a fost. Doamna aceasta se numea Ioana Naghiu, acum se numeşte Ioana Ionescu. Dacă puteţi crede aşa ceva: a venit în fiecare an la echipa chirurgicală cu şampanie, bomboane, flori şi nu a uitat niciodată ce s-a întâmplat. Din păcate, toată echipa medicală nu mai este. Însă ea vine aici în fiecare an de 4 martie. Pun accentul pe prezenţa acestei doamne pentru că a făcut nişte gesturi mari. Gândiţi-vă că este a 37-a aniversare şi ea a venit în fiecare an. Mai mult decât atât, atunci conducerea politică de la acea vreme a oferit fiecărui sinistrat o casă: o garsonieră, un apartament, ceva. Doamna a refuzat pentru că a spus că dânsa şi-a antamat una şi să dea la altcineva. Cine ar mai fi făcut acest lucru? Această doamnă... este într-o poză acolo (n.r. - pe birou)... se comportă extraordinar, este un om pozitiv, este un om care zâmbeşte, care se bucură de viaţă. Niciodată nu am văzut aşa ceva. Şi-a pierdut familia acolo. Ea era la etajul 11, la etajul 6 stăteau unchiul ei, cu un copil de vreo 12 ani. Şi au murit. A avut acest curaj extraordinar să supravieţuiască şi să se comporte extraordinar. Au fost atunci oameni care s-au sinucis numai pentru ce au văzut. Aşa puternic a fost impactul".

Tot dr. Monica Pop povesteşte despre Bucureşti ca fiind „sub asediu”. "Nu puteţi să credeţi. În centru era total dărâmat blocul Wilson, blocul Scala, blocul Casata, erau căzute. Îngrozitor, era ceva... Apocalipsa. Autorităţile au reacţionat foarte bine. Armata a făcut minuni, pentru că au detaşat salvări militare şi tot... Eu numai salvări militare am văzut atunci. Foarte bine s-au descurcat. S-a putut face asistenţă medicală de foarte mare clasă, cu posibilităţile de atunci. La un moment dat, m-am uitat pe geamul de la Urgenţă şi am văzut că faţada era căzută. Se vedea în saloane şi erau bolnavi care fugeau cu o pătură pe ei, cu perfuzia în mână, fugeau pe stradă să plece. A fost ceva absolut îngrozitor. După vreo trei ore, nu îmi dau seama acum ca timp, în fiecare centimetru al spitalului era câte un rănit şi personal medical. După aceea am mers la Spitalul Militar. Nu am fost acasă o săptămână, cam aşa, dacă nu mai mult. De acolo mergeam cu salvările militare noaptea unde mai erau răniţi. Am mers cu medicii de acolo la un bloc dărâmat, unde a fost obligat să facă dezinsecţie de membru; i-a scos unui om mâna din articulaţie ca să îl poată scoate de acolo, era blocat şi oricum membrul superior era cianozat. Pe viu a făcut operaţia, cu nişte injecţii. Pentru noi, cel puţin pentru un viitor medic sau medic cât ar fi, de orice vârstă, a fost o experienţă extraordinară şi ne-a dat posibilitatea de a vedea cum poţi să reacţionezi în situaţii de genul acesta. Nu mai ştii nimic, nu mai ai nicio altă dominantă decât să faci ceva pentru oamenii care se află în situaţia respectivă, să încerci să nu te impresioneze foarte tare ceea ce vezi, lucru care este greu.

La televizor a fost reflectat. Ceauşescu, după câte ţin eu minte, era plecat în Africa undeva şi s-a întors în ţară imediat. A dat ceva directive de acolo. S-a plimbat pe la dărâmături să vadă despre ce este vorba. Televiziunile au arătat zile întregi, a fost extrem de mediatizat. Nu mai ţin minte în ziare dacă s-a scris. Ţin minte şi acum imaginile cu blocurile dărâmate şi tot felul de istorii, de oameni care au plecat de acasă puţin înainte de cutremur şi au scăpat. Mi-am adus aminte, luni de zile după, vreo două sau trei luni, nu am văzut un zâmbet la nimeni. Lumea era atât de marcată de ceea ce se întâmplase, chiar şi oamenii din provincie care nu au avut, în afară de Zimnicea, unde nu au fost lucruri importante din punctul acesta de vedere, nu s-au pierdut vieţi omeneşti, nu au căzut clădiri. A fost o tragedie. Gândiţi-vă la marii actori care au dispărut şi nu numai: Doina Badea, Toma Caragiu, mulţi.

După cutremur strada era plină, erau oameni cu plăpumi, pături, cu copii aşezaţi pe jos de frica unei replici a cutremurului. Erau oamenii din blocuri. A fost o psihoză. Cred că la război nu a fost aşa. Măcar acolo aveau unde să se ducă, în tranşee. A fost ceva absolut îngrozitor şi cu foarte multe pierderi umane. Cred că mult mai multe decât s-au anunţat. Asta este părerea mea. După un timp au adus corpuri neînsufleţite la IML şi a fost o imagine îngrozitoare. Erau părţi din corpuri umane aşezate pe nişte folii şi la poartă persoane, aparţinători, care care veneau să îi recunoască. Vă daţi seama, pentru un om care nu este pregătit, pentru noi a fost un şoc şi trăiam în lumea medicală. Eu sunt din familie de medici. La mine tot neamul a fost de medici. Pentru oamenii care nu au trecut prin lucruri de genul acestea vă daţi seama ce înseamnă să meargă într-un loc să vadă cadavre, părţi din cadavre înşiruite acolo, să încerce să recunoască o persoană din familie, o persoană dragă. Oamenii, pe vremea aceea, cred eu, erau mai corecţi, pentru că nu s-a furat. Bucăţile de cadavre sau cadavrele aveau bijuterii, aveau lucruri care ar fi putut însemna un indiciu pentru cei care îi căutau. M-a uimit foarte tare şi mi se pare foarte normal aşa. A fost o încercare de fraudă, un tânăr care a încercat să fure ceva de la blocul în care s-a pierdut Toma Caragiu. În rest nu am mai auzit lucruri din acestea. Era cu pază armată. Unii au fost recunoscuţi după câte un inel sau după câte ceva. Oamenii au putut să îşi recupereze corpurile neînsufleţite ale apropiaţilor şi să le poată înmormânta şi să ştie unde să le pună o floare. A fost ceva îngrozitor şi sper să nu mai trăim aşa ceva", şi-a încheiat, dr. Pop uluitoarea poveste.

IRINA NISTOR: „PĂREA SFÂRŞITUL LUMII” "Practic nu am simţit cutremurul, pentru că părea că vehiculul (n.r. - autobuzul 34) mergea mai departe. În schimb, am văzut cu ochii mei cum cădeau balcoane", povesteşte Irina Margareta Nistor. "Eu nu eram acasă. Tocmai ieşisem de la o prelegere a domnului profesor D. I. Suchianu, ţinută la Muzeul Partidului (actualmente Muzeul Ţăranului Român), unde văzusem „Ana şi comandorul”, un rusesc, din care nu mai ţin minte mare lucru... Acasă totul era bine (pentru că bunicul avusese grijă, în '39, când se construise vila, să ceară planşeuri din beton, care sunt solide, se scutură, dar nu se rup şi mai trecuseră o dată prin cutremurul din '40). Doar lămpile se bălăngăniseră şi mama refuzase să le oprească, la ideea că eu nu sunt la adăpost. Mai mult, nici n-a vrut să iasă afară, în curte, aşa cum o îndemna bunica, ceea ce ar fi fost de altfel fatal, pentru că au căzut coşurile de cărămidă de pe casă", rememorează criticul de film. Irina Nistor spune că, deşi nu a pierdut în acele momente nicio persoană apropiată, a considerat decesul marelui actor Toma Caragiu drept o pierdere personală. "În afară de Toma (n.r. - Toma Caragiu), pe care l-am pierdut cu toţii? Îmi amintesc că am dat o mulţime de telefoane să întreb dacă e toată lumea bine. Şi printre ultimele, pentru că eram sigură că nu se mai putea întâmpla nimic, am dat peste o mamă disperată, căreia îi murise băiatul aflat în vizită în blocul Dunărea. Am îngheţat de groază", îşi aminteşte aceasta. Rememorând orele şi zilele care au urmat teribilului moment din 4 martie '77, Irina Margareta Nistor spune că totul era un haos şi "părea sfârşitul lumii". Ea îşi aminteşte de emisiunea care era difuzată la Televiziunea Română în seara de 4 martie "doar din bancurile sinistre care circulau: Dumnezeu s-a enervat şi a bătut cu pumnul în masă şi a zis: iar film bulgăresc la televizor? Şi aşa a venit cutremurul".

ACTORUL MIRCEA DIACONU "Îmi amintesc că era o noapte cu o lună năpraznică, parcă era electrocutată, uriaşă. Când a început cutremurul s-a făcut beznă totală în tot oraşul", povesteşte Mircea Diaconu. El îşi aminteşte că zgomotul care a însoţit mişcarea telurică a fost, de asemenea, înfricoşător: "Era un zgomot de parcă nişte tancuri uriaşe treceau peste casa fiecăruia". În momentul când s-a declanşat cutremurul el se afla la Teatrul Bulandra, unde juca în spectacolul "Răceala" de Marin Sorescu, alături de Florian Pittiş şi Virgil Ogăşanu. "Stăteam în culise şi mă uitam la cei care jucau. Pe scenă erau Florian Pittiş şi Virgil Ogăşanu. Am auzit întâi zgomotul acela şi a început mişcarea. În clipa aia am crezut că decorul nostru s-a desprins şi cade, asta mi-a venit în cap, şi am vrut să chem corpul tehnic", rememorează actorul. Diaconu îşi aminteşte că, după ce cutremurul s-a oprit, a ieşit în stradă şi s-a îndreptat "spre singurul loc liber" - lângă statuia lui Kogălniceanu, unde nu exista pericolul să îi cadă nimic în cap. Un moment care însă l-a detensionat a fost când o "voce adolescentă" a spus în întuneric: "Doamne, de s-ar fi dărâmat şi şcoala!". El îşi aminteşte şi azi de drumul spre casa fratelui său, aflată în zona Perla, şi de clădirile care se dărâmaseră şi arătau ca după un bombardament. "Reconstrucţia a durat mult. Dar nu asta era problema. Atunci cu adevărat au fost nişte nopţi şi nişte zile inedite. Oamenii practic veneau în centru şi era o solidaritate absolut fenomenală. Nu conta că erau soldaţi care umblau în dărâmături sau oameni simpli, toţi ajutau, cărau, scoteau mobile, lucruri pe care le-am făcut şi eu şi fratele meu. Toţi oamenii erau umăr la umăr, unul lângă celălalt. Erau femei care aduceau ceaiuri pentru soldaţi, mâncare, etc. Toată lumea a fost, pentru câteva zile, acolo şi au ajutat ca totul să fie bine. Au fost nişte clipe în care ai simţit oamenii unii lângă alţii cu adevărat. Acesta este şi specificul poporului român - se adună ca o singură fiinţă, dar numai în clipele cele mai grele, în clipele de pericol. La fel a fost şi la Revoluţie", mai spune Mircea Diaconu.

NE PAŞTE UN CUTREMUR MARE? Directorul ştiinţific al Institutului Naţional pentru Fizica Pământului (INFP), Mircea Radulian, este de părere că nu poate fi neglijată eventualitatea producerii unui cutremur de mare intensitate. "România e o ţară seismică activă, una dintre statele cele mai active din Europa, în special din cauza cutremurelor din Vrancea şi având în vedere frecvenţa cu care aceste cutremure vrâncene apar, mă refer la cutremurele mari, nu putem neglija eventualitatea unui cutremur mare oricând de acum încolo. Din acest punct de vedere trebuie să fim pregătiţi în permanenţă pentru un astfel de eveniment", a declarat, ieri, Radulian la o masă rotundă privind găsirea modalităţilor de colaborare pentru o mai bună gestionare a riscurilor la nivel de comunitate.

REGULI DE COMPORTARE ÎN CAZUL PRODUCERII UNUI CUTREMUR Ieri s-au împlinit 37 de ani de la tragedia care a zguduit România. Cutremurul din 1977 s-a produs în data de 4 martie, la ora 21:22 şi a avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter şi o durată de circa 56 de secunde. În cel mai devastator cutremur din ultimele decenii şi-au pierdut viaţa peste 1.500 de oameni. În vederea diminuării impactului şi pierderilor provocate de producerea unor astfel de dezastre, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă “Dobrogea” al judeţului Constanţa vine în sprijinul cetăţenilor cu câteva sfaturi utile de comportare în cazul producerii unui cutremur, astfel: păstraţi-vă calmul, nu intraţi în panică; închideţi sursele de foc; adăpostiţi-vă sub o grindă de rezistenţă, un toc de uşă, sub birou sau masă; nu fugiţi pe uşă, nu săriţi pe geam, nu alergaţi pe scări, nu utilizaţi liftul; dacă vă aflaţi într-un spaţiu deschis, îndepărtaţi-vă de clădiri, feriţi-vă de căderea tencuielilor, coşurilor, parapetelor, evitaţi aglomeraţia, nu alergaţi; nu blocaţi străzile, lăsaţi calea liberă pentru maşinile echipelor specializate de intervenţie; dacă sunteţi prins sub dărâmături, încercaţi să vă semnalaţi prezenţa folosind un fluier sau o lanternă, loviţi ritmic într-o ţeavă sau perete astfel încât să puteţi fi localizat, evitaţi să ţipaţi, păstraţi-vă energia!; ascultaţi anunţurile posturilor de radio şi TV şi recomandările autorităţilor.

„Înainte de producerea cutremurului, informaţi-vă cu privire la modul corect de comportare în cazul producerii unui cutremur prin intermediul internetului, televiziunii, radioului, ziarelor sau altor materiale informative emise de autorităţile statului; învăţaţi metode de acordare a primului ajutor medical; pregătiţi un kit de supravieţuire; stabiliţi un punct de întâlnire şi modalităţile de a vă contacta familia în cazul în care veţi fi separaţi în timpul cutremurului. După producerea cutremurului, fiţi pregătiţi pentru eventualele replici ale cutremurului; păstraţi-vă calmul, panica nu vă poate face decât rău; asiguraţi-vă că cei din jurul dumneavoastră sunt în regulă şi încercaţi să îi ajutaţi pe cei aflaţi în dificultate; opriţi alimentarea cu apă, gaz şi energie elctrică; dacă simţiţi miros de gaz, deschideţi geamurile şi uşile pentru aerisire şi nu încercaţi să întrerupeţi alimentarea cu energie electrică şi nici să decuplaţi siguranţele; evacuaţi clădirea, mergeţi într-un spaţiu deschis; ascultaţi la radio sau TV anunţurile oficiale ale autorităţilor şi urmaţi recomandările acestora. Este absolut necesar să lasaţi liniile telefonice şi arterele de circulaţie libere pentru intervenţia echipelor de salvare! Dacă aveţi nevoie de ajutor, încercaţi să comunicaţi cu echipele de intervenţie şi să le oferiţi informaţii despre situaţia dumneavoastră. În cazul unui cutremur major, echipele de intervenţie nu vor putea oferi ajutor imediat tuturor cetăţenilor. Participaţi la acţiunile de înlăturare a dărâmăturilor şi salvarea oamenilor. Nu acţionaţi pe cont propriu, ci doar la instrucţiunile autorităţilor!”, se arată în comunicatul ISU Dobrogea.