Primul document scris referitor la organizarea Protecţiei Civile în România îl constituie Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, prin care se aprobă Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populaţiei civile. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, structura a funcţionat sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive, în cadrul Ministerului Aerului şi Marinei. Anul 1952 marchează momentul când în România au fost organizate primele state-majore ale apărării antiaeriene regionale, cu servicii specializate la nivelul localităţilor şi unităţilor economice. În 1978 a apărut primul instrument legislativ modern, Legea nr. 2, consfinţind implementarea concepţiei moderne de apărare civilă. Transformările produse după Revoluţia din Decembrie 1989 au determinat perfecţionarea activităţilor de protecţie civilă, la 11 mai 1990 România ratificând Protocoalele Adiţionale nr. 1 şi 2 la Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate. În 1996 a fost promulgată Legea 106 - cel mai complet act normativ pe linia protecţiei civile, racordat la cele mai noi structuri europene ale timpului, care a condus la schimbarea titulaturii instituţiei. Profesionalismul cadrelor din Protecţia Civilă a fost probat la inundaţiile catastrofale din anii 1970, 1975, 1999, 2000 şi 2001; cutremurele devastatoare din 1940 şi 1977; secetele prelungite; accidentul de la Centrala Nucleară-Cernobîl; accidentele aviatice şi tehnologice şi alunecările de teren cu impact catastrofal asupra localităţilor. În decembrie 2004, prin fuzionarea Comandamentului Protecţiei Civile cu Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari, a luat fiinţă Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU), cu structuri similare în teritoriu şi o complexă structură organizatorică de sprijin la nivelul administraţiei publice centrale şi locale.