La finele săptămânii trecute, s-a împlinit o lună de la trecerea la cele veşnice a lui Gheorghe Andreica, fost deţinut politic de la malul mării, care s-a remarcat printr-o intensă activitate în memorialistica închisorilor comuniste. Din nefericire, ceea ce nu a reuşit un sistem concentraţional criminal prin torturi şi înfometare a reuşit incompetenţa unor medici constănţeni. „Problemele au apărut prin iulie 2010. A fost internat la Spitalul Municipal Constanţa, Secţia Cardiologie. Medicii mi-au zis că nu e grav. În septembrie şi octombrie, i-au găsit tot aceleaşi probleme „mai puţin grave\". Pentru că starea sănătăţii se înrăutăţea, l-am internat la Spitalul „Constantin Angelescu\" din capitală. Medicii de acolo s-au speriat când au văzut electrocardiograma! L-au transferat de urgenţă la Spitalul Militar Central, pentru implantare de cardiostimulator. Prea târziu, însă: a decedat pe 20 decembrie, în jurul orei 22.00. A fost condus pe ultimul drum, pe 23 decembrie. Înmormântarea a fost făcută la cimitirul Foştilor Deţinuţi Politici din Constanţa, la numai două luni după decesul soţiei sale”, povesteşte fiul scriitorului, Tudor Andreica.

Gheorghe Andreica s-a născut pe 4 august 1931, în Vişeu de Sus, judeţul Maramureş. A urmat liceul „Dragoş-Vodă\" din Sighetul Marmaţiei. În vara anului 1948, în închisoarea din oraşul unde studia, a fost încarcerat alături de un lot de 18 elevi şi studenţi anticomunişti, numiţi ulterior „lotul Vişovan” şi încarcerat doi ani în închisorile comuniste de la Sighetul Marmaţiei, Jilava şi Târguşor. După eliberare, lucrează prin diverse locuri şi devine student la Facultatea de Filologie Franceză. În preajma Revoluţiei anticomuniste din 1956, din Ungaria, după trei semestre, i se înscenează un proces şi e condamnat la 16 ani de închisoare. Este graţiat în 1963. Se retrage pe un şantier din Zlatna, iar în februarie 1964 se căsătoreşte. După ce este nevoit să supravieţuiască lucrând în mai multe şantiere din ţară, se stabileşte la Constanţa. În1968 este admis la Facultatea de Drept din Cluj, iar apoi se transferă în Bucureşti. După absolvire şi până la pensionare, în 1990, lucrează ca jurist, apoi consilier juridic la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor Agricole de Producţie din Constanţa. Cu mult înainte de Revoluţia din ‘89, a început să scrie despre experienţele suferite în închisorile comuniste. Întrucât cei persecutaţi de comunişti nu aveau voie să comunice între ei sau să povestească cele îndurate, în 1990, prin înfiinţarea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, a reuşit să ia contact cu mulţi dintre colegii de temniţă, printre care Voinea Octavian, Aurel Obreja sau Aurel Vişovan.

Scrierile sale autobiografice, „Cu ghiozdanul la închisoare\", „De la Cluj la Satu-Mare\", „Târguşorul Nou, închisoarea minorilor\", „Şeriful\", „Urmărire” sau „Mult dorita Libertate\" sunt o descriere complexă a dictaturii impuse în România de tancurile sovietice. Gheorge Andreica şi-a împlinit datoria morală de a-i păstra în sufletul său şi pe foştii colegi de suferinţă în cărţile: „Omul din Groapă\", „Pentru o lingură de arpacaş\", cele două volume „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit\", „Cei doi muzicieni\" sau „Lumini ce nu se sting\"- scrisă după mărturiile lui Tache Rodas.

Se adaugă lucrări de o însemnătate deosebită despre „reeducările” (unele dintre cele mai înfiorătoare metode de distrugere a psihicului deţinuţilor prin torturi psihice şi fizice, unice chiar şi într-o eventuală istorie a cruzimilor umane) din închisorile comuniste Piteşti, Gherla şi Aiud, după mărturii ale unor supravieţuitori printre care „Masacrarea studenţimii române\" după relatările lui Octavian Voinea sau „Mărturii din iadul închisorilor comuniste\" după mărturiile lui Puiu Atanasiu. Perioada de după 1964 este concentrată în titlurile „Trăiască hoţimea română\" sau „Que Vivat la Republica\". Scrierile lui Gheorghe Andreica sunt, însă, mult mai numeroase. Ele rămân mărturie de luptă şi izbândă, tuturor celor ce cred că gratiile şi gloanţele nu pot înfrânge setea de libertate.