În weekend-ul trecut a explodat o bombă mediatică mai veche, al cărei fitil ardea mocnit de mai multă vreme. Cazul decesului din spitalul de urgenţă de la Slatina a umplut pînă la refuz actualitatea. Asemănările cu celebrul film al regizorului Cristi Puiu sînt izbitoare, tocmai de aceea am şi parafrazat titlul peliculei, folosindu-l în titulatura acestui editorial.

Aşadar, indiferenţa sau neglijenţa medicală au omorît din nou un om! Realitatea dramatică a spitalelor de stat din România a ieşit încă o dată la iveală, din întîmplare… Dacă nu se afla acolo o echipă de televiziune, venită pentru un alt subiect, noi n-am fi avut habar în ce fel şi-a sfîrşit zilele un biet creştin de 64 de ani. Oare cîţi domni Lăzărescu anonimi mor în acelaşi fel, în fiecare zi, în toate spitalele din ţara noastră? Invitat la o emisiune televizată să comenteze la cald cele întîmplate, profesorul Mircea Cinteză, fost ministru al Sănătăţii, a pus degetul pe rană, dînd vina pe sistem şi încercînd să mai salveze onoarea breslei medicale. Din reacţiile ulterioare faţă de poziţia sa am dedus că punctul de vedere al profesorului Cinteză este cam incomod şi nu pare a fi acceptat de toată lumea. Eu voi încerca o scurtă nuanţare a acestei opinii.

Este evident că, din punctul de vedere al jurămîntului lui Hipocrat şi al deontologiei profesionale, cele şapte cadre medicale care au fost destituite de actualul ministru Bazac sînt condamnabile. Dar eu nu accept să fie aruncată anatema peste toate halatale albe, aşa cum s-a pripit presa! În România de azi există doctori remarcabili şi asistente medicale cu un devotament creştin deosebit. Păcatul unora dintre ei nu trebuie să se răsfrîngă asupra tuturor… Eu nu vreau să-i scuz pe cei care au greşit, ci doar încerc să vă explic că onoarea acestei meserii nobile nu poate fi pătată de asemenea cazuri nefericite. „Sistemul” de care vorbea profesorul Cinteză înseamnă bani de la bugetul de stat, cît mai mulţi bani, nu doar pentru cointeresarea cadrelor sanitare, ci şi pentru calitatea actului medical, pe lîngă condiţiile administrative şi aparatura de specialitate. De aceea pleacă în străinătate din ce în ce mai mulţi specialişti în domeniu! Pe lîngă asta, trebuie luat în calcul şi stressul la care este supus un medic de la serviciul de urgenţe. Doctorii sînt şi ei oameni, iar cineva care a avut treizeci de cazuri, în timpul cît a fost de gardă, riscă să-şi piardă răbdarea sau să aibă reacţii imprevizibile…

Veţi sări cu gura pe mine, reproşîndu-mi că încerc să iau apărarea unor „criminali”, aşa cum am auzit un comentariu recent! Nici vorbă de aşa ceva! Ceea ce s-a petrecut la Slatina m-a revoltat şi pe mine, ca şi pe restul lumii, mai ales că asemenea cazuri s-au înmulţit. Eu ştiu să fac deosebirea între birocraţie şi neglijenţă… Ba, mai mult, aş spune că respectivul doctor Fulga ar fi trebuit să aibă o minimă toleranţă creştină, măcar! Problema este că în haosul şi violenţa care domnesc în România de astăzi totul funcţionează la limita absurdului. Nimic nu mai poate fi normal, într-o ţară în care anormalitatea a devenit cotidiană. A doua moarte a domnului Lăzărescu de la Slatina este un „bis” la scenă deschisă, care se va repeta pînă cînd ne vom vindeca de această libertate prost înţeleasă, dăruită de Dumnezeu, dar pe care noi o trăim acum ca pe o schizofrenie naţională. Păcat!