Postul Naşterii Domnului a fost orânduit de Biserică pentru a-i pregăti pe credincioşi spre întâmpinarea şi serbarea marelui praznic al Naşterii cu trup a Mântuitorului.

El aduce aminte creştinilor de patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament, care au petrecut timp îndelungat în post şi rugăciune, în aşteptarea şi nădejdea venirii lui Mesia - Izbăvitorul.

Ca vechime, cele dintâi menţiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit postul din luna a zecea.

Dar la început, creştinii nu posteau toţi în acelaşi fel şi acelaşi număr de zile. Aşa, de exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Sinodul Local din Constantinopol, ţinut în anul 1166 (sub patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Naşterii Domnului în Bisericile ortodoxe, hotărând ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând de la 15 noiembrie. Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea se lasă sec cu o zi mai înainte.

Postul durează până în seara zilei de 24 decembrie, inclusiv.

După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin lungimea sau durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii.

Ultima zi a Postului Naşterii Domnului (24 decembrie), numită Ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile: se ajunează până la Ceasul al IX-lea, când se obişnuieşte să se mănânce, în unele părţi, grâu fiert amestecat cu fructe şi miere, în amintirea postului lui Daniel şi al celor trei tineri în Babilon (Daniel 1, 5, 8-16). În alte părţi se ajunează în această zi până la răsăritul Luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua care a vestit Naşterea Domnului.