Pînă ajungem să discutăm guvernul, pe care vom avea timp să-l disecăm împreună, aş vrea să comentez puţin scurta cronologie istorică a democraţiei noastre. În cei 19 ani, care se vor împlini în curînd, de la prăbuşirea comunismului în România, am asistat de mai multe ori la formarea guvernului şi la întrunirea cîte unui nou parlament. Acum este a şasea oară, dacă includem şi legislatura, înjumătăţită ca durată, dintre 1990 şi 1992.

Am urmărit la televizor, cu nostalgie şi curiozitate, ştirile sau reportajele despre prima zi a noului parlament ales uninominal, aducîndu-mi aminte de începuturile democraţiei noastre postcomuniste. După spectacolul caragialesc al vechiului CPUN (bănuiesc că adolescenţii din ziua de azi nici nu mai ştiu ce înseamnă aceste iniţiale), primul nostru parlament, scurtat la doi ani, semăna cu o caricatură democratică, faţă de ceea ce vedem astăzi. Poate că Silviu Brucan o fi avut dreptate cînd a afirmat, imediat după revoluţie, că vom avea nevoie de două decenii. Iată, la anul se vor împlini 20 de ani de la căderea lui Ceauşescu şi abia acum încep să apară semne evidente de civilizaţie politică, deşi au mai rămas foarte multe de făcut!

Priveam instructajul livrat bobocilor parlamentari, primirea mapelor cu documentaţia necesară, felul în care îşi căutau fotoliul din fiecare sală de şedinţe, în funcţie de calitatea pe care o aveau, anume de senator sau deputat, şi mă gîndeam că sînt martorul unei monumentale ironii a istoriei. Tocmai în palatul lui Ceauşescu, intitulat ridicol pe vremuri „Casa Poporului”, adică exact în bastionul dictaturii comuniste, construit pentru megalomania unui tiran bîlbîit şi incult, ei bine, tocmai aici, bate acum inima democraţiei româneşti… Din acest punct de vedere, mă pot considera fericit că Dumnezeu mi-a dat norocul să mai apuc aceste zile.

Nu pot să nu mărturisesc, în egală măsură, că m-a încercat un sentiment secret de bucurie, în clipa în care, la prima şedinţă a camerelor reunite, am remarcat lipsa din sală a unor personaje care mi-au stîrnit dintotdeauna dezgustul electoral sau politic. Mă gîndesc la Corneliu Vadim Tudor şi la Gigi Becali, de pildă, deşi ei nu sînt singurii. Mi-am adus aminte ce bîlci a făcut Vadim în această sală, acum doi ani, cînd Traian Băsescu a comis gestul istoric de a condamna comunismul. La tribună se aflau foşti şefi de state, unii dintre ei consideraţi eroi ai luptei anticomuniste, precum polonezul Lech Walesa, alături de simbolul nostru naţional, Majestatea Sa Regele Mihai I al tuturor românilor. Ţin minte că mi s-a făcut ruşine, la vremea respectivă, de mascarada lui Vadim, întrebîndu-mă retoric ce va spune lumea civilizată despre noi!?

Acum, la sfîrştiul anului de graţie 2008, Ceauşescu zace în pămînt, iar alegătorii l-au dat afară pe Vadim Tudor din parlament… Niciodată nu e prea tîrziu pentru un nou început. Să fie într-un ceas bun!