Prețul inechitabil este o manifestare a abuzului de poziție dominantă a marilor comercianți asupra consumatorilor. Este un preț impus care nu are nicio legătură cu valoarea economică a produsului vândut sau a serviciului furnizat. „În anii de boom imobiliar, băncile care activau în România se împrumutau de la mame cu dobânzi de 1 - 2%, dar aici dădeau credite întinse pe 10 - 35 ani, cu dobânzi efective de 7 - 12% (comision inclus, mai mult ascuns). Dobânzile „introductive“ erau mici, pentru a crea aparența rezonabilității prețului și încadrării debitorilor în limitele așa-zis stricte ale analizelor de rating. Mult mai grav, din perspectiva practicilor comerciale incorecte, este că, în primele 12 - 24 de luni de la semnarea contractelor, bancherii au avut chiar și prețuri de ruinare, adică sub costul de „producție“; ulterior, ele deveneau excesive. Anii 2006 - 2008 coincid cu perioadele de grație contractuală, când clienții plăteau fie dobânzi cu mult mai mici decât cele ale băncilor concurente, fie DOAR dobânzi, nu și rate din principal. De aici și volumele mari de afaceri și profiturile consistente pe termen scurt (easy money)“, notează avocatul Gheorghe Piperea. Apoi, după 2009, ratele Euribor, Libor și Robor (dobânzile la care băncile se împrumută între ele) au scăzut la minime istorice, unii dintre indici fiind chiar subunitari. „Câștigul băncii a putut fi cvadruplu (400%) în anii de după criza din 2008, fiind la distanță de 11 puncte procentuale de costul produsului vândut în urmă cu 10 - 11 ani. Pentru perioade de creditare de 20 - 35 de ani, câștigurile nu sunt doar excesive, ci chiar contrare logicii economice“, mai spune Piperea. Și să nu uităm că, pentru mulți particulari, visul s-a spulberat rapid, prin 2011, an în care creditul neperformant a depășit 25% din portofoliul bancar. Vorbim despre pierderi masive pentru bănci, care, în 2015 - 2017, s-au regăsit în contabilitatea bancară, cu titlu de cheltuieli deductibile, care reduc sau chiar elimină impozitul pe profitul operațional... „Evident, aici pierde și statul român, care nu poate încasa impozite, indiferent de mărimea profitului, până când pierderile cauzate de creditarea operațională se vor fi acoperit în integralitate. Și să nu uităm că băncile nu numai că au fost extrem de dure și excesiv de zeloase în executarea silită a celor aduși de ele însele în faliment, ci au și vândut datoriile unor colectori de creanțe, punând și mai multă presiune. De aici, inevitabil, și neîncrederea cvasi-generală în sistemul financiar. În 2017, simplii particulari nu se mai împrumută la bănci decât în țarcul Primei Case, un program-ajutor de stat pentru bancheri și dezvoltatori imobiliari. IMM-urile caută cu totul alte surse de finanțare. Iar marile corporații se împrumută în cadrul grupului“, conchide avocatul.