Filmul "A fost sau n-a fost", de Corneliu Porumboiu, s-a numărat printre producţiile prezentate, între 19 şi 31 ianuarie, la Festivalul Noi Filme din Europa, organizat pentru al şaptelea an consecutiv de Arhiva de Film Harvard. Anul trecut, "Moartea domnului Lăzărescu", în regia lui Cristi Puiu, a reprezentat România, care, prin aceste două producţii, şi-a consolidat statutul de cinematografie cu realizări dintre cele mai apreciate. Lung-metrajul semnat de Corneliu Porumboiu a fost prezentat, pe 19 ianuarie, şi publicului suedez, în cadrul unei proiecţii organizate de Institutul Cultural Român din Stockholm. Paradoxul tragic pentru mulţi spectatori români, printre care se numără şi cinefilii constănţeni, este că acest film nu a ajuns în prea multe săli de cinema. O nouă şansă de a-l mai viziona, chiar dacă redus pe ecranul de televizor, este dată de un post de televiziune specializat în difuzarea de film.

Meritul cel mai mare al tînărului regizor, devenit între timp şi tătic, rezidă în curajul, independenţa şi riscul pe care şi l-a asumat pentru a realiza acest film, care eclipsează toate reportajele făcute vreodată despre România. Corneliu Porumboiu a reuşit să îşi facă debutul din banii proprii, care nu au depăşit suma de 50.000 de euro. Nu sînt, însă, mulţi tineri regizori care pot avea norocul de a beneficia de o familie înstărită şi chiar şi mai puţini cei care reuşesc să îşi dovedească talentul chiar de la început cu fiecare producţie realizată. În cazul lui Corneliu Porumboiu, talentul său a reuşit să iasă la iveală şi să se maturizeze cu fiecare film. "Călătorie la oraş" a fost premiat la Cannes în 2004 în cadrul programului Cinefondation, în timp un alt scurt-metraj, "Visul lui Liviu", debutul regizorului la Berlinală a fost apoi premiat drept una dintre speranţele sigure ale celei de-a şaptea arte în mileniul trei. Speranţe concretizate în anul 2006 cu premiile Camera d'Or şi Label Europa Cinemas obţinute în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Cannes.

Rep. Am să încep cu o întrebare celebră la vremea ei. Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?

C.P. Am terminat şcoala. Stai că trebuie să calculez... Din 2001 am făcut patru scurt-metraje, un lung-metraj, m-am căsătorit...

Rep. Ai cîştigat la Cannes în două ediţii diferite...

C.P. Da, am făcut multe, dacă stau să mă gîndesc.

Rep. Cum s-a întîmplat cu fiecare film în parte să cîştigi la Cannes?

C. P. De fiecare dată cînd am concurat, chiar nici nu m-am gîndit că am să cîştig. Nici cu filmul "Călătorie la oraş" şi premiul m-a luat prin suprindere. Erau foarte multe filme selectate în aceea competiţie. Chiar şi selecţia în Quenzaine des realisateurs, sincer, nu m-am gîndit că o să fiu premiat. La fel de sincer, nici nu m-a interesat foarte tare. Îmi aduc aminte că în şcoală am studiat o anumită estetică care era foarte modernă şi actuală, numai că eu o căutam în funcţie de fiecare subiect şi stilul meu nu era foarte comod. Filmam din mînă, într-o manieră cît mai realistă, adică îmi doream să am camera de filmare cît mai aproape de personaje. Aşa că, în ambele cazuri chiar nu m-am aşteptat să fiu premiat. Apoi, nici nu stau prea mult să mă gîndesc la premii.

Rep. Ştiu că scrii şi scenariul filmelor tale. Ce te inspiră şi cum găseşti ritmul fiecărei povestiri?

C. P. Sînt lucruri contradictorii cînd scrii scenariu. Pe de o parte, mă gîndesc, deja, la regia de film, uneori gîndesc chiar şi trasee de personaje şi abia apoi încerc să pun totul pe hîrtie ca pe o poveste. Şi aşa este cel mai bine pentru mine. Fac, apoi, decupajul filmului şi mă gîndesc ce înseamnă poziţionarea camerei în economia filmului, încep să recompun întreaga poveste pe secvenţe. În general sînt mai multe nivele, o dată este scriitura într-un stil cît mai literar, pe care o adaptez treptat la potenţialul camerei. Fiecare subiect e diferit şi fiecare film pe care l-am realizat este diferit şi chiar m-am jucat şi am experimentat încă din şcoală. Îmi place foarte mult să experimentez, să fac un film la persoana întîi, unul la persoana a treia sau fără personaj principal, aşa cum este "Călătorie la oraş". Fiecare subiect are spiritul lui pe care încerc să-l recompun.

Rep. Este şi o încercare de a nu te plictisi, de a nu rămîne închistat într-un context?

C.P. Nu neapărat. Nu mă tem de acest lucru să rămîn la o singură poveste. Mă atrag anumite poveşti, le scriu, le realizez apoi. În şcoală, ceea ce mă aşteptam era să lucrez cît mai mult. Sincer, am făcut scurt-metraje, am ţinut la poveşti, am lucrat la ele, dar nu le-am văzut ca pe filme, ci ca pe un exerciţiu, Adică am lucrat şi cu profesionişti şi cu neprofesionişti şi nu am resimţit presiunea că trebuie să iasă un film de festival. Sînt pur şi simplu poveşti. Dacă eşti sincer într-un film şi spui ceva din lucrurile în care chiar crezi, atunci premiile în festivaluri vin de la sine.

Rep. Cît este uşor să spui o poveste inspirată din societatea românească?

C. P. Este un paradox. Am şi mîndria de a-mi vedea numele pe ecran, într-un fel crezînd că lumea care mă inspiră merită să ajungă acolo, aşa cum este ea, bună, rea. Cred că mă ghidez instinctual. Spun poveşti în care chiar cred şi care mă mişcă. Şi în ultimul meu film am vrut exact să păstrez spiritul evenimentelor, să redau reacţia proprie pe care am avut-o urmărind acel talk-show. La început am rîs, apoi m-am enervat şi la un moment dat, chiar am închis televizorul.

Rep. Ce le spui celor care, vizionînd filme din Estul Europei, se aşteaptă să vadă mizeria, partea negativă a societăţii?

C. P. Eu cred că datoria unui film, în general, realizat oriunde în lumea asta, este să ofere şi alte soluţii decît cele obişnuite sau să încerce să redea o tematică originală sau o problematică care nu e deloc facilă; de exemplu, o lume imaginară sau una marginală în societate sau un lucru care chiar se întîmplă, dar pe care ceilalţi nu îl bagă în seamă. Misiunea unui film sau a unui regizor este să arate lucruri care nu se mai încadrează în normalitate. Dar de aici şi ajungînd la mizerie, depinde de lectura proprie a spectatorului. Eu de mult nu mă mai gîndesc la acest lucru. Eu construiesc decorul în funcţie de personaj. Mai auzeam prin România întrebări de ce nu se face film ca-n America. Dar ce, noi trăim ca-n America? Sînt regizori ca fraţii Dardenne sau Woody Allen, care arată alte lucruri despre lumea aceea perfectă cînd, de fapt, totul e nimic. Nu ştiu ce se întîmplă la nivelul percepţiei. Şi cu acest film - "A fost sau n-a fost" - a avut foarte mare succes, la care nici nu mă gîndeam. Chiar nu îmi imaginam. La fel s-a întîmplat şi cu "Călătorie la oraş". Sincer, eu încerc să spun o poveste despre oameni şi care este universală, iar restul - decor, scenografie, sînt ca nişte efecte secundare. Despre mizerie nu ştiu ce să spun. Mie chiar îmi plac blocurile. Eu stau şi acum la bloc. Acolo m-am născut, am stat de-a lungul adolescenţei. În estetica mea, acestea sînt importante. Am jucat fotbal între blocuri. Revin şi spun că eu cred numai în poveste, care să fie reală şi în care să regăsesc spiritul personajelor. Şi dacă trăiesc în blocuri este că şi lumea mea provine de de acolo.

Rep. Cît de mult te mai regăseşti în societatea românescă, care se îndepărtează tot mai mult de comunitatea blocurilor?

C.P. De exemplu, şi în "A fost sau n-a fost" mi-am creat personajele foarte aproape de mine. În toate cele trei personaje principale se regăsesc lucruri din mine. Nu ştiu exact cum să teoretizez asta. Sînt personaje care mă atrag. Este o legătură instinctuală cu o lume la care ţin foarte mult, o iubesc, o urăsc. Am o atitudine viscerală faţă de ea.

Rep. Te gîndeşti, deja, la următorul film?

C.P. Îmi place foarte mult cînd am timp să scriu. Încerc, totuşi, să separ lucrurile între scenariu şi regie. Am două proiecte şi nu ştiu pe care să-l aleg. Şi chiar îmi place nesiguranţa aceasta. Poate că nu o să mai fac film. Chiar dacă am avut succes la Cannes, poate că filmul nu mă va mai reprezenta. Nu am ambiţia de a face film neapărat. Cînd simt o poveste, despre care cred că merită să fie pusă pe peliculă, o să o ecranizez.