În această săptămână Adrian Năstase realizează două recorduri de Guiness Book.

Primul – pentru a cărui validare s-au făcut deja demersurile oficiale – se datorează numărului de martori pe care DNA i-a chemat în instanţă într-unul dintre procesele aflate pe rol ale fostului premier: 974 de martori în dosarul „Trofeul Calităţii”. Doar 525 au putut fi audiaţi până în prezent, deşi judecătorii lucrează în foc continuu, luând declaraţii de la şarje de câte 50 de martori zilnic.

Al doilea record – pentru care nu s-a mai apelat la celebra carte – ţine de frecvenţa cu care Adrian Năstase merge în această săptămână la Înalta Curte: în fiecare zi, de luni până vineri inclusiv, în cele trei dosare pe care Parchetul şi instanţele se chinuiesc să le desluşească de mai bine de şase ani. Privită dintr-un anumit unghi „afacerea Năstase” poate să dovedească un lucru: că din ghearele justiţiei nu se scapă prea uşor. Indiferent de preţ! Pentru că, cel puţin într-unul dintre dosare, cel cu mia de martori, prejudiciul pentru care se judecă este de... 3.700 lei! Şi aceia neimputabili lui Năstase! O socoteală simplă arată că numai citaţiile trimise martorilor valorează de câteva ori mai mult decât prejudiciul. Iar o analiză contabilă ar dovedi că suma cheltuită în acest caz poate să rivalizeze cu marile tunuri ale tranziţiei. (În America, fiecare caz are alocat un buget care nu poate fi depăşit decât în cazuri excepţionale).

Ce vreau să spun: că justiţia trebuie să-şi facă datoria. Nu, însă, indiferent cum. Constatăm că pentru a i se da o lecţie fostului premier, actuala Putere a pus în funcţiune toate instrumentele juridice posibile. Nici măcar Caritas-ul sau FNI-ul nu s-au bucurat de o asemenea atenţie. Iar atenţia, se pare, a fost invers proporţională cu capacitatea procurorilor de a decela culpe reale. Mega-procesele lui Năstase stau, în ultimă instanţă, atârnate de ferestrele termopan demontate de la vila sa pentru a li se constata provenienţa sau în zăpăcirea participanţilor la o manifestare publică pe care aceştia nici măcar nu şi-o mai amintesc. Când Uniunea Europeană ne-a cerut să prindem în năvoadele justiţiei „peştii mari” ai corupţiei, privirile tuturor s-au îndreptat spre perdantul alegerilor, devenit astfel victima ideală. Între ceea ce s-a presupus că ar fi comis, în materie de corupţie, şi ceea ce au constatat, punctual, procurorii, este o mare diferenţă. Faţă de ce se întâmplă cotidian, în materie de corupţie, prin sarabanda de demnitari pedelişti prinşi cu ocaua mare a mitei, faptele lui Năstase încep să pară nişte mizilicuri de care nici n-ar fi meritat să se agaţe cineva. Pe măsură ce se scormoneşte pe la primării şi ministere se devoalează adevăratul mecanism al corupţiei generalizate, pusă la punct printr-o atentă şi minuţioasă activitate organizatorică de care nici cei mai sus-puşi reprezentanţi ai puterii nu pot să fie străini. Or, acesta este adevăratul record, demn de Guiness Book: că într-o ţară în care se face atâta tam-tam pe subiectul legalităţii şi al independenţei justiţiei, faptele cotidiene indică exact contrariul.

Şi ne mai mirăm că nu ne vor nici măcar prin Spaţiul Schengen...