Amelia Stănescu: AG Weinberger, sunteți promotorul principal al blues-ului american în România. Dacă până la mijlocul anilor ’80 v-ați manifestat în calitate de chitarist în domeniul rock-ului, anul 1986 reprezintă cu adevărat un moment de cotitură pentru dvs., începutul carierei de solist de blues. Ați înființat, în 1986, împreună cu Harry Tavitian (pian), Corneliu Stroe (baterie) și Cătălin Rotaru (chitară bas) prima formație de blues din România – Transylvanian Blues Community. Era destul de dificil în acele vremuri să promovezi un gen muzical ce nu făcea parte din „cultura promovată de stat”... Ați ignorat astfel cenzura regimului comunist și ați reușit să umpleți sălile de concerte! A fost nevoie de mult curaj și parteneri de nădejde. Cum a fost colaborarea cu cei doi constănțeni, Harry Tavitian și Corneliu Stroe, fiecare personalități puternice? Cine a fost liderul formației și cât de greu era să atenuați „excesul” fiecăruia în afirmare?

AG Weinberger: Eram cu toții plini de noi înșine, destul de naivi, dar entuziasmați prin excelență. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreunul lider dintre noi..., dar prin natura instrumentului Harry și cu mine am definit oarecum linia stilistică.

A.S.: În 1997 ați lansat „Standard Weinberger” – album ce a avut meritul de a scoate blues-ul din underground, oferindu-l publicului larg și obținând totodată titlul de „Cel mai bun disc de jazz al anului 1997”. Și tot în acel an, ați cântat în Piața Universității cu ocazia vizitei președintelui S.U.A., Bill Clinton. Președintele v-a trimis un mesaj de mulțumire... A fost, fără îndoială, un moment fulminant pentru dvs. Cum v-a marcat acest gest și ce v-a impus, în mod implicit, această „recunoaștere” prezidențială?

AG Weinberger: Concertul din Piața Universității mi-a adus niște bani serioși - a fost cel mai mare onorariu pe care l-am primit vreodată pentru o prestație de 15 minute... și, evident, mi-a adus un punct forte în momentul când am aplicat pentru viza O1 schimbându-mi statutul de turist în cel de resident în SUA. Fără îndoială anii ‘90 au însemnat una din vârfurile carierei mele.

A.S.: În 2011, la propunerea Ministerului Culturii, Președintele României, Traian Băsescu, vă oferă „Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler”... Că Bill Clinton ascultă blues ori jazz, este natural, dar Traian Băsescu?...

AG Weinberger: Ordinul mi-a fost conferit de către Președenția României - nu neapărat de persoana care ocupă funcția respectivă... Oricum, mă simt deosebit de onorat, încurajat și obligat în același timp, să continui munca mea în coordonatele și principiile care m-au consacrat.

A.S.: A fost ecranizată în România cartea pe care ați scris-o în urma documentării dvs., timp de aproape patru ani, la Chicago? Chicago – oraș în care se desfășoară cel mai mare festival de blues din lume, orașul cluburilor celebre și al celor mai buni muzicieni... Cartea a fost publicată în Ungaria, iar documentarul realizat a fost difuzat tot de o televiziune de acolo...

AG Weinberger: Din păcate nu am găsit interes din partea producătorilor de conținut media pentru a realiza acel documentar. Cu toate că am câteva interviuri unice pe plan mondial cu artiști și personalități de prim rang din Blues... Dar poate cândva voi avea resursele să public acel material - repet, unic...

A.S.: Vă admirăm pe deplin pasiunea, hotărârea și perseverența cu care ați știut să vă urmați calea visului. Ați avut o revelație în urma unui puseu de febră foarte puternică, pe la vârsta de 10 ani. Și ați decis atunci că veți deveni chitarist de rock’n roll… „Știam de mic foarte bine și foarte exact ce vreau să devin, nu mi-am permis niciun fel de abatere de la scopul meu” – este una din mărturisirile dvs. Credeți în destin, în „fatum”, maestre Weinberger sau în decizii aplicabile strict și sever, conjugate cu muncă, teorie și o îndrumare exactă?

AG Weinberger: Cred că este un amestec potrivit al lucrurilor înșirate de dvs. Totodată apreciez, prețuiesc și vă mulțumesc pentru admirația dvs.

A.S.: Sunteți un „cumul” internațional de tradiții și „motivații istorice”, și aici mă refer la originile dvs., la multiculturalismul pe care îl purtați în sânge... Credeți că toată această bogăție spirituală reușește să fie transmisibilă în colțul nostru mioritic, degradat în parte, abrutizat de lipsa nevoii de cunoaștere, de dispariția malignă a valorilor, a reperelor veridice, necesare unei educații sănătoase?

AG Weinberger: Treaba mea este să funcționez cât mai bine posibil în condițiile date... restul este doar „tăcere și nemișcare plină” - l-am citat pe Camil Petrescu din „Patul lui Procust”.

A.S.: Iertați-mi indiscreția, s-a întâmplat ca oameni bogați din România să vă sponsorizeze vreun disc sau un concert pe o scenă de anvergură?

AG Weinberger: Nu... Pentru câteva albume însă m-am bucurat de susținerea prietenilor mei...

A.G.: Vă mărturisesc că îmi place teribil de mult tipul dvs. de „boemie” – un coniac fin, un trabuc de calitate, o carte bună... Și, fiindcă veni vorba de cărți, anul acesta ați publicat „SINGULAR - Lamentări, observații, eseuri și alte texte", un volum care include poeme incisive, de „frondă” chiar. O carte care va deranja pe mulți... O lansăm și la Constanța, în octombrie?

AG Weinberger: M-ar onora si m-ar bucura o lansare în orașul meu de suflet - pentru că multe eseuri și poezii din carte își au rădăcina inspirației în Constanța...

A.S.: Ați concertat de câteva ori la Doors Club. Mă bucur și mă onorează faptul că s-a creat o tradiție: vine toamna, vine maestrul Weinberger la Constanța! M-au surprins, de fiecare dată modestia și noblețea gesturilor dvs., bunătatea și naturalețea, răbdarea și farmecul de care dați dovadă atunci când povestiți despre instrumente, despre muzică și protagoniștii artei. Cum vedeți dvs. publicul în România? Dacă ar fi să ne raportăm la charmul cluburilor de blues/jazz din Chicago? Ați regăsit unul asemănător la București sau în Ardeal?

AG Weinberger: Revin întotdeauna cu mari emoții și cu mult drag... Atât orașul cât și Clubul Doors mi-au crescut la inimă de-a lungul anilor... aici parcă mai există curiozitatea autentică, curiozitate care în alte părți pare să fi dispărut... publicul nostru a devenit foarte exigent și bine informat, este greu de convins..., dar acest fapt este extrem de benefic pentru demnitatea vocației noastre și ne provoacă la o continuă preocupare în privința profesiei...

A.S.: Sunteți un „virus troian”, venit din viitor, un „gringo” evreu-ungur, „progresul retrograd”... Ne puteți detalia aceste noțiuni?

AG Weinberger: Sunt de fapt dubiul întruchipat… Doubt - powered by AG Weinberger.

A.S.: Cenaclul – cel mai mare „cancer” al mentalului colectiv în România...

AG Weinberger: Din păcate a spălat creiere și a formatat o mentalitate necompetitivă promovând o atitudine de mieluț romanticizat/blajin/depresivo-maiakovskian, care a rezultat într-o paradigmă socială retardă, constipată, înverșunată și naivă prin excelență... Probabil enunțul meu va genera câteva reacții emoționale și explozive, care, culmea, îmi vor sublinia întocmai părerea. Oricine cu intenții sincere poate să facă o paralelă obiectivă între evoluția societăților învecinate și noi...

A.S.: Credeți în reîncarnare... Cum ați realizat această stare de fapt și ce „bagaj cultural” purtați cu dvs. din experiențele anterioare?

AG Weinberger: Subiectul e prea adânc și prea „atipic” pentru spiritul acestui interviu... prefer să răspund la aceste întrebări într-un alt context...

A.S.: Blues-ul „nu e muzică”, e un „business”..., o înlănțuire de clișee? Dar toată lumea vă cunoaște drept „promotorul principal al blues-ului american în România”...

AG Weinberger: Divertismentul în sine este un business... Artistic vorbind Blues este într-adevăr o înlănțuire facilă de clișee... armonii simple bazate pe treptele I, IV și V ale scărilor muzicale... nimic excitant și repetitiv... doar textele contează - simple și ele... să nu uităm că cei ce au inventat acest gen erau analfabeți și de o condiție socială precară... mă refer la Blues-ul rural cântat de trubadurii epocii... Dar din momentul când generația a 2-a de „bluesmen-i” (anii ‘40) au început să-și amplifice chitările și au împrumutat de la orchestrele de swing secția ritmică (setul de tobe și contrabasul) a murit acel Blues..., dar s-a reîncarnat în altceva... în rhythm’n blues și, mai târziu, în rock’n roll... a apărut o fuziune stilistică și estetică din mai multe surse... Diletanții confundă Blues music cu strălucirea unui „guitar hero”..., dar aici vorbim deja de cu totul altceva...

Cu toate că încă din ‘91 au lipit pe mine această etichetă, eu am fost și rămân consecvent cu originile mele spirituale, istorice, culturale și muzicale... eu pot fi doar „înrudit” cu Blues-ul - în rest sunt doar închipuiri și ifose... Mulțumesc pentru interes și susținere, să ne vedem cu bine la concerte. Gând bun... (19 oct. 2017).