Alegerile din 2012 se îndreaptă spre o formulă inedită: bătălia dintre două alianţe compacte, arbitrată de UDMR. Dacă proiectul “Mişcării Populare” va prinde viaţă, vom avea o mişcare contra unei alianţe: o mişcare de gen Albă ca Zăpada (în care piticii pot fi mai mulţi de şapte) şi o alianţă gen Stan şi Bran, cu tradiţionalul apendice conservator. Deocamdată, însă, lucrurile nu sunt clare nici într-o tabără şi nici în cealaltă. Formaţiunea înscrisă la tribunal de Ioana Băsescu, la solicitarea paternă, pare mai degrabă un colac de salvare decât o şalupă de viteză. Evident că pedeliştii sunt îngrijoraţi de perspectiva frontului comun liberalo-social-democrat, oricât de mult l-ar persifla. O îngrijorare care vine şi din sentimentul singurătăţii, PDL-ul neavând aliaţi naturali. Despre o schemă preelectorală cu UDMR nici nu poate fi vorba. Ca deobicei, ungurii vor aştepta să vadă care este balanţa puterii şi o vor înclina acolo unde sunt mai siguri ce-şi vor putea impune programul. Mişcarea Populară va fi, mai degrabă, o formulă de imagine, ea urmând să înglobeze, potrivit spuselor lui Baconschi, nu doar partiduţele-fantomă ale lui Vadim, Becali şi DDD, ci şi o grămadă de asociaţii şi formaţiuni menite să dea sentimentul unei “largi deschideri democratice”. Preţul pe care va trebui să-l plătească PDL-ul va fi destul de mare: va trebui să renunţe la un contingent important de mandate în favoarea noilor veniţi, ceea ce va stârni cu siguranţă nemulţumiri şi discuţii în interior.

În partea cealaltă, Uniunea are de făcut faţă capriciilor conservatoare. Obişnuit cu cacealmalele (în 2000 le-a smuls pedeseriştilor peste 25 de mandate, ca şi în 2005, dealtfel. Abia în 2009 a trebuit să se mulţumească cu vreo 5), profesorul Voiculescu va încerca şi de data asta să pluseze scoţând din mânecă asul media. Numai că acum şansele sale sunt mult mai mici. Rejectat de socialişti, sătui să mai stea la cheremul său, a fost acceptat de liberali în ideea ca aceasta să justifice, într-un fel paritatea cu PSD-ul, în interiorul Uniunii. Este însă limpede că valoarea de piaţă a conservatorilor a scăzut considerabil şi că unicul lor rol în viitoarea configuraţie a puterii ar putea consta într-o nouă “soluţie imorală”, post-electorală.

Toate aceste calcule au însă o valoare relativă cu un an înaintea scrutinului. Un an în care se pot întâmpla multe, iar evoluţiile economice globale pot bascula violent actualul statu-quo.