Israelienii sunt chemaţi la urne, astăzi, să aleagă cei 120 de deputaţi din al 19-lea Knesset (Parlament), într-un scrutin proporţional pe liste. Aceste alegeri în vederea unei legislaturi de patru ani, prevăzute iniţial pentru octombrie 2013, au fost devansate pentru 22 ianuarie, de premierul Benjamin Netanyahu. În total sunt în cursă 34 de liste, reprezentând 38 de partide. Aproximativ 15 dintre ele pot spera să depăşească pragul de 2% necesar în vederea intrării în Legislativ. Începând din 2003, Israelul a renunţat la alegerea directă a premierului. Aproximativ 5,6 milioane de israelieni sunt chemaţi la urne, în peste 100.000 de secţii de votare pe teritoriul întregii ţări, între orele locale 7.00 şi 22.00. Rezultatele oficiale urmează, în principiu, să fie publicate mâine. După alegeri, preşedintele Shimon Peres are la dispoziţie o săptămână pentru a încredinţa sarcina formării unui nou guvern liderului partidului care va avea cele mai bune şanse să formeze o coaliţie majoritară în termen de 28 de zile dar care poate fi prelungit cu două săptămâni. Ca regulă generală, este vorba despre un partid care a obţinut cele mai multe mandate, dar lucrurile pot sta şi altfel, în cazul în care un alt partid pare mai bine plasat pentru a constitui o coaliţie, prin jocul alianţelor. În cazul unui eşec, preşedintele se îndreaptă către un alt lider de partid, care dispune din acel moment de un nou termen de 28 de zile. Aceste negocieri post-electorale sunt una dintre principalele cauze ale instabilităţii guvernamentale în Israel, unde doar şase dintre cele 18 Parlamente anterioare au dus mandatul până la capăt. În schimb, o majoritate absolută de 61 de voturi din 120 este indispensabilă în vederea unei înlăturări a Guvernului.

Alegătorii israelieni s-au orientat spre dreapta, în ultimii aproximativ 20 de ani, din cauza temerilor alimentate de un mediu regional instabil şi dezamăgirii faţă de o pace de negăsit cu palestinienii. După aproape 20 de ani de la acordurile de la Oslo şi speranţele pe care acestea le-au generat în cadrul ”generaţiei Rabin”, premierul asasinat de un extremist evreu, în 1995, stânga israeliană este o umbră a ceea ce a fost. Partidul Muncii, care număra 44 de deputaţi din 120 în 1993, în prezent mai are opt. El ar urma să obţină 16-17 mandate în alegerile de astăzi. Blocul de centru, alcătuit din laburişti şi aliaţii lor, este creditat cu un pic peste 50 de mandate în urma scrutinului, faţă de 67, câte ar obţine blocul de dreapta, sub egida premierului Benjamin Netanyahu, liderul Likud, cel mai important partid de dreapta. Acest viraj spre dreapta al israelienilor se explică mai ales prin temerile faţă de incertitudinile geopolitice într-o regiune aflată în plin proces de transformare, în urma Primăverii Arabe, dar şi prin dezamăgirea faţă de procesul de pace cu palestinienii.

REGELE BIBI Benjamin Netanyahu, alintat ”regele Bibi” de revista ”Time”, un adevărat campion al dreptei, candidează astăzi pentru al treilea mandat pe ”tronul” Israelului, fără să aibă vreun rival veritabil. Unii comentatori îl consideră, totuşi, un ”premier fiabil” şi îi prezic un ”iad” după realegere. Singurii săi inamici, se spune adesea, sunt instituţiile mass-media, în special ziarul de stânga ”Haaretz”, care l-a descris drept ”cel mai mecanic, teleghidat şi fabricat dintre premierii Israelului”. Dar fiecare s-a obişnuit cu ideea că liderul Likud va fi viitorul şef al Guvernului. Sub conducerea acestui liberal, economia israeliană este relativ sănătoasă, în comparaţie cu turbulenţele din jur, iar niciun rival serios nu a apărut din rândul unei opoziţii fragmentate şi minoritare.

Un excelent tribun, cu o statură robustă, adesea spiritual, Benjamin Netanyahu s-a impus pe scena internaţională după un prim mandat contoversat (1996-1999). Netanyahu a mers până acolo încât l-a mustrat pe Barack Obama în faţa camerelor de luat vederi, la Casa Albă, în mai 2011. El a uluit Adunarea Generală a ONU, toamna trecută, trasând cu un marker o linie roşie pe un desen cu o bombă, pentru a repezenta simbolic limita de netrecut de către Iran. Totuşi, Netanyahu, în vârstă de 63 de ani, este criticat pentru caracterul său indecis, sub influenţa celei de a treia soţii, Sara, potrivit unor surse şi talentul său de iluzionist pregătit să cedeze presiunii. El este pragmatic, explică susţinătorii săi. A fost catalogat drept mincinos de către fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy, în cursul unei conversaţii private cu Barack Obama, la un summit G20. Apropiat şcolii neoconservatoare americane, şi-a petrecut toată tinereţea în SUA, cel care a fost cel mai tânăr premier al Israelului şi primul şef de Guvern născut după crearea statului evreu în 1948, are o viziune pesimistă asupra istoriei. Un produs pur al elitei askenade care a fondat statul Israel, el a rămas marcat de moartea eroică a fratelui său mai mare, colonelul Yonatan Netanyahu, comandantul unei unităţi de elită, ucis în cursul unui raid la Entebbe, în Uganda, împotriva unui comando pro-palestinian, în 1976. El denunţă neîncetat terorismul internaţional şi extremismul islamist. Israelul nu va ceda niciodată în privinţa securităţii, un cuvânt-cheie şi nici în privinţa revendicării de a fi recunoscut ca stat naţiune al poporului evreu, repetă acest premier, un prieten al coloniştilor.