Pentru că nu am reuşit să-mi exorcizez, în editorialul de ieri, tot năduful şi paraponul pe care le am împotriva lui Băsescu, voi continua şi astăzi! Titlul acesta ironic şi parodic, aşa după cum voi încerca să vă explic, defineşte o realitate politică românească mult mai puţin „glumeaţă”, ca să nu spun chiar periculoasă, dar eu doresc să vă mai descreţesc niţel frunţile printr-o asemenea paralelă literară şi cinematografică, după cum veţi vedea, căci pe toată durata campaniei electorale ce urmează vom avea suficient timp să fim încruntaţi…

Acum aproape 50 de ani, în Anglia apărea un film ce purta titlul „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Pelicula a devenit celebră, a primit numeroase premii şi a rulat chiar şi pe ecranele româneşti, deoarece subiectul nu deranja cenzura comunistă. De fapt, era vorba despre adaptarea cinematografică a unei cărţi, la rîndul ei celebră, anume romanul „Priveşte înapoi cu mînie”. Autorul său, John Osborne, făcea parte, alături de David Storey şi alţi cîţiva scriitori britanici în vogă la acea epocă, din aşa numita „generaţie a tinerilor furioşi”, care militau, cu mijloace intelectuale, pentru abolirea monarhiei britanice şi reforma statului englez. Exact aici vroiam să ajung! De la o vreme, mi se tot părea că „rebelul” Traian Băsescu îmi aminteşte de o tipologie literară şi cinematografică din adolescenţa mea, pînă cînd mi-au revenit în memorie cîteva dintre lecturile mele liceale, printre care se numărau şi cărţile „tinerilor furioşi”, ce fuseseră traduse în limba română la vremea respectivă.

În ecranizarea de care v-am pomenit, există un personaj ale cărui ambiţii megalomane îl izolează tot mai mult de societate, chiar dacă deznodămîntul destinului său este emoţionant şi frumos. Spre deosebire de acest personaj, Traian Băsescu, deşi „priveşte înapoi cu mînie”, şi-a transformat atitudinea politică şi publică într-o parodie ce merită batjocura din titlul acestui editorial, care anagramează numele filmului de acum aproape o jumătate de secol. Dar parodia este văduvită de umor, din momentul în care cacealmaua numită „reforma statului român” riscă să ne arunce într-o dictatură „de catifea”. Uitaţi-vă bine cum se luptă „rebelul” Băsescu cu toată lumea şi cît de izolat a devenit, împreună cu PD-L! Îi insultă pe magistraţi, îi batjocoreşte sau admonestează pe poliţişti, mai ales după scandalul cu Dan Nica, sfidează parlamentarii şi îşi impune voinţa de a face referendum, pentru a avea la dispoziţie un parlament „de buzunar”, în folosul său propriu, ca să nu mai pun la socoteală respingerea lui Klaus Iohannis ca propunere de premier, deşi toţi românii îl consideră un om de toată isprava. Băsescu nu are prieteni, ci doar apropiaţi politici care îi ştiu de frică, dovadă că nu suflă nimeni în PD-L. Băsescu şi-a făcut duşmani peste tot şi îşi provoacă adversarii cu un tupeu de-a dreptul sinucigaş, atît de mult se agaţă de putere!

Aşadar, pentru a mă întoarce la tipologia pe care o uitasem şi pentru a consfinţi ironia mea, ceea ce privim acum la preşedintele nostru nu este „singurătatea alergătorului de cursă lungă”, ci „alergătatea singurătorului de curlă sungă”, cu menţiunea că pericolul de dictatură este mai mare decît ironia sorţii.. Na, că i-am zis-o bine!