Curajul şi inspiraţia primăriei pariziene de a organiza un festival de film în plină vară şi pe deasupra, destul de lung (1 - 13 iulie), s-au dovedit eficace. Ne aflăm, iată, la ediţia a VI-a. Începe într-o zi de marţi (Cannes-ul preferă miercurea) şi se termină la sfîrşitul săptămînii viitoare, duminica. Dacă facem o socoteală, vom constata că „bate\" Cannes-ul ca număr de zile, iar ca să fim drepţi, tinde să-l concureze ca anvergură internaţională. Lipseşte „Palme d\'Or-ul\", desigur. Dar nu lipsesc românii. Anul trecut, era, aici, Adrian Sitaru, cu „Valuri\", care, apoi, a „smuls” „Leopardul cel mic de aur\", în august, la Locarno.

Acum, în competiţia scurtmetrajelor, participă Radu Jude cu „Alexandra\". Înainte de a prezenta cîteva lucruri despre film şi regizor, mă văd obligat să reamintesc culoarea românească a contextului parizian. Două note de calitate emblematică, două alte nume vin să amintească de „acei români care au făcut Franţa\", după cum sună titlul unei lucrări apărute nu demult. Cei doi aici evocaţi sînt Marin Karmitz, regizor, producător şi distribuitor originar din România şi Radu Mihăileanu, cineastul ambasador al multiculturalităţii. La „MK2 Bibliothèque\" sînt plasate proiecţiile, iar Mihăileanu îşi prezintă „Trenul vieţii\", fiind invitatul unei dezbateri la Cinematecă (Sala „Henri Langlois\"), după cum au şi preluat repede ştirea unele agenţii.

Portretul inocenţei infantile

Revin la „Alexandra\". Scurtmetrajul concurează alături de alte 19 titluri venite din Slovacia, Portugalia, Japonia, Ucraina, Anglia, Republica Cehă, Brazilia, Argentina, Belgia, SUA, Germania, Franţa etc. (le-am înşiruit în ordinea intrării în competiţie). Filmul românesc va putea fi văzut la Sala 13 de la „MK2 Bibliothèque\", în zilele de 3 iulie (de la ora 17.15, vineri, 4 iulie (de la 13.45) şi marţi, 8 iulie (de la 15.30). Face parte din al doilea grupaj (sînt vreo cinci în total), pe care îl şi deschide. Este urmat de alte patru titluri, avînd ca personaje copii sau adolescenţi.

Prin „Lampa cu căciulă\", se ştie, Radu Jude a devenit un nume de circulaţie internaţională, filmul său adunînd un număr mai mult decît impresionant de premii. Şi acela era un personaj de copil. Acesta îşi însoţea tatăl în drumul către un atelier de reparat televizoare.

În „Alexandra\", personaj principal este o fetiţă. Are patru ani, iar părinţii au divorţat. Facem cunoştinţă de la primele cadre cu tatăl ei, Tavi, care, în ziua permisă prin hotărîre judecătorească are dreptul să-şi vadă copilul încredinţat mamei. Ne aflăm cu ei pe o stradă a Bucureştiului, într-o ambianţă citadină, de astă dată. Tatăl repară ceva la bicicletă, apoi o însoţeşte pe fetiţă, uşor marcat de bănuiala că Alexandra ezită să-i mai spună „tati\". Urmează o excelentă secvenţă de interior. Dialogul cu mama fetiţei, gesturile abrupte ale unui tată exclus, aerul moderat şi împăciuitor al soacrei, „incendierea\" cămăşii de noapte a fostei soţii, ca şi convorbirea protocolară cu noul partener al femeii, bănuit a se fi instalat şi în rolul de tată, fac un spectacol antologic al situaţiei intra şi extrafamiliale. Alexandra este constrînsă să spună, în faţa tuturor, clar, „tata\", unui Tavi dezechilibrat de această nouă întîlnire cu căminul din care a plecat.

Un film trist, dar remarcabil, de o rară autenticitate.