O regulă de fier a democrației este existența alternativei la putere. Un alt partid capabil să-l înlocuiască pe cel uzat moral și să preia conducerea. Înseamnă logic că trebuie să existe și o alternativă a alternativei. În sensul că jocul democratic poate continua la nesfârșit în baza mecanismului bielă-manivelă. Numai că, iată, în România, cel puțin în acest moment, lucrurile nu funcționează chiar așa. Ci cu totul și cu totul diferit. PSD s-a uzat la guvernare. A fost înlocuit de PNL. Iar PNL se compromite cu o viteză atât de mare, încât PSD este împiedicat să-i ia locul în timp util, aflându-se ca partid încă în stare de disoluție. Nu există o alternativă a alternativei. Și asta este foarte rău.

Moțiunea de cenzură nu este redactată și operată în scopul de a dărâma Guvernul Orban. Marcel Ciolacu a decis să utilizeze acest instrument politic exclusiv în scop propagandistic. Pentru a le arăta propriilor membri de partid că PSD este apt pentru luptă și pentru a convinge opinia publică asupa faptului că PSD veghează la apărarea democrației, asupra căreia atentează liberalii prin asumări repetate de răspundere. Dincolo de aceste obiective, PSD nu face nimic pentru a obține numărul necesar de voturi. Singura nădejde a unei moțiuni de cenzură de succes se află, culmea, la mâna USR. USR este partidul care a insistat cel mai mult pentru intrarea în spirala alegerilor anticipate. USR și-a făcut calculele că astfel, nefiind deloc uzat la guvernare, ar putea să obțină poziția supremă pe podium. Dar USR vrea în același timp și în cel mai înalt grad și alegeri desfășurate în două tururi de scrutin. Ceea ce înseamnă că, pentru moment, în mod logic va alege această ultimă variantă. Lăsând anticipatele pentru mai târziu. Dacă aceasta este situația pe teren, atunci, cel puțin pentru moment, nu există o alternativă a alternativei.

Așa că fiecare dintre cele două mari partide va urca propria Golgotă. PNL va rămâne la guvernare, forțând în continuare nota prin noi asumări de răspundere și lăsând mereu impresia că îi oferă PSD-ului pe tavă posibilitatea de a reveni rapid la guvernare. Iar între timp astupă găuri pe care le-a descoperit în activitatea Executivului și face de zor găuri noi. Unele chiar mai periculoase. În timp ce PSD se dă de ceasul morții. Și așteaptă. Așteaptă ce?

În PSD situația este mai confuză ca oricând. Un personaj straniu, extrem de controversat, ajuns nu se știe cum președinte al Camerei Deputaților, și-a utilizat această relativă autoritate pentru a face un lucru bun, pe care l-a transformat într-un lucru rău. Lucrul bun este că a organizat debarcarea Vioricăi Dăncilă, vinovată pentru că și-a asumat candidatura la prezidențiale, nefiind suficient de calificată pentru acest război. Și pentru că nu a realizat imposibilul, remediind într-un ritm contracronometru avaria PSD. Și același Marcel Ciolacu face acum un lucru rău, încercând să preia prin mijloace ostile, nedemocratice, conducerea PSD. Și fiind abulic și caragielesc în declarațiile sale. Iată o mostră: „Nu știu dacă voi candida la șefia partidului, dacă nu trece moțiunea de cenzură. Nu văd o legătură între cele două”. Curat Caragiale. După care lansează așa numita „teorie a fumului alb”. Conform căreia partidul ar urma să fie condus nu după alegeri într-un congres, în baza unor moțiuni sau fără moțiuni, ci pur și simplu prin întrunirea și consensul tuturor oamenior din conducere. Ca și când aceștia, aleși sau numiți de la centru, sunt bătuți acolo în cuie pe viață. A treia și ultima mostră pentru moment: „Congresul va arăta dacă voi face sau nu echipă cu Sorin Grindeanu. Dacă nu vom reuși, vom face parte din echipe diferite”.

Curat murdar. Sau quod erat demonstrandum. Nu-i așa că nu există o aternativă a alternativei?