Reporter (Rep.): Cum a apărut pasiunea pentru actorie, pentru păpuşă?

Aneta Forna Christu (A. F. C.): Am început... fără să-mi dau seama, cu jocul cu păpuşa, în curtea mea, cu mijloace rudimentare, cu foi de porumb, cu flori, cu rochiţe vechi din care tăiam şi confecţionam păpuşi şi le mişcam. Crescând, în vacanţe ne întâlneam şi făceam serbări. Păstram datinile. De exemplu, mama ne strângea toate cojile de ouă colorate şi ştiam că, la sărbătoarea Caloianului, noi trebuia să facem nişte păpuşi din lut. Strângeam praful de lângă gard, turnam apă, făceam lut şi modelam păpuşi. Le puneam într-un sicriu din nuiele şi îl decoram cu aceste coji de ouă. De Paparude, culegeam crengi şi ne întreceam între noi, copiii, să ne facem fuste şi coroniţe. Cred că de acolo a pornit totul. Când eram mai măricei, ne adunam, atârnam de gard o cuvertură ţesută de mămica, cu îngeraşi care se dădeau în leagăn, luam o piuliţă, pe care şi acum o am, şi chemam copiii. Ne întreceam punându-ne ciorapi coloraţi pe mâini şi imitând. Când aproape terminasem liceul, am citit un afiş pe care scria, de mână, că se dă concurs pentru pregătirea unor actori, la Teatrul Dramatic, secţia Păpuşi. A fost pentru mine ziua cea mai frumoasă şi mai norocoasă. M-au primit la examen în uniformă, cu bentiţă şi cu matricolă. Director era Jean Ionescu, secretar literar Georgeta Mărtoiu, zisă Paţai şi Claudiu Cristescu, fondatorul secţiei. Am intrat într-o lume în care am găsit bucurie permanentă. Aveau nevoie numai de băieţi, dar nu aveau încotro şi m-au luat şi pe mine.

Rep.: Aţi avut o copilărie fericită!

A. F. C.: Am avut noroc. Era o altă atmosferă de viaţă, nu era bogăţie, era sărăcie. Chit că ne punea mama zahăr pe pâine, alergam afară cu plăcere şi bucurie şi nu simţeam foame. Am locuit mai mult în Medeea, copilăria acolo am trăit-o. Am stat până la 24 ani, după care m-am mutat într-o cutie de bloc, aşa le numesc. Am regretat enorm curtea, grădina, animalele şi părinţii. Tăticul meu era brutar şi nu o să uit niciodată că atunci când ne întorceam de la şcoală, ne dădea lipii cu brânză. Când au venit comuniştii, l-au desfiinţat, ani de zile a fost paznic în port, dar nu am simţit atâta durere câtă simt acum, în perioada asta cruntă, când asist cu atâta tristeţe la cei cărora eu încerc să le dăruiesc ce am iubit atât de tare: relaţia cu copiii prin intermediul păpuşilor. (va urma)