Traducătorul şi poetul sârb acad. Adam Puslojic, membru de onoare al Academiei Române, este un creator cu un destin aparte, apreciat şi îndrăgit deopotrivă în România, de care îl leagă, în mod esenţial, întâlnirea cu Nichita Stănescu, dar şi în Serbia, unde a tradus peste 70 de volume din literatura română, de la poezie şi proză, până la dramaturgie. Peste 200 de poeţi, printre care Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Marin Sorescu, Gellu Naum, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi Ştefan Augustin Doinaş, au fost traduşi de către Adam Puslojic. Distinsul academician, participant la manifestările „160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”, organizate de Consiliul Judeţean Constanţa şi Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, a mărturisit că pregăteşte volumul „Un secol de poeme. Din poezia românească”, lucrare care începe cu Mihai Eminescu şi se încheie cu generaţia anilor ’90, pe care poetul a avut onoarea să o cunoască şi să o înţeleagă personal.

Reporter: Cum aţi ajuns să-l „cunoaşteţi” pe Mihai Eminescu?

Adam Puslojic: Prin Nichita Stănescu, cel cu care, cu timpul, m-am împrietenit „fratern” şi ne-am tradus reciproc - evident, el fiind cu zece ani mai mare ca mine, m-a obligat să-l traduc mai mult. Sunt flatat că, de-a lungul vieţii sale, Nichita a tradus în volume doar doi poeţi sârbi, iar eu sunt unul dintre aceştia. Eu venind din Valea Timocului, de origine valah, fiind un stră-strănepot după bunică al lui Baba Novac, pentru că fac parte din familia „Al Gruii” lui Novac, evident nu am ştiut prea mult despre Eminescu. Abia la facultate am aflat despre el, când am studiat literatura universală. Tot ce ştiu despre Eminescu, am aflat din lecţiile lui Nichita Stănescu. La mine în cameră a scris miraculosul poem „Eminescu”. Într-un vers spune: „Numai atât, în genunchi, vă rog, să uitaţi”. Atunci el stătea în genunchi. Nu a scris acest vers din întâmplare, ci a trăit gestul versului. Acest gest mă emoţionează şi mă obligă să îmi amintesc de Nichita, de câte ori „mă ating” de Eminescu. Nichita m-a rugat să nu mă grăbesc să traduc opera eminesciană, iar eu, în patruzeci de ani, am tradus doar 40 de poeme, dar fiecare din ele a fost tradus în zeci de variante. Am făcut un efort, foarte natural, să-l studiez pe Eminescu din interior.

Rep. : Fiecare întâlnire cu Nichita Stănescu se află sub semnul neobişnuitului?

A. P. : Ne întâlneam din două în două luni de zile. Am trăit numai clipe luminoase cu el, pentru că, în loc să stai două luni de zile cu Nichita, stăteai doar cinci-şase zile, în loc să stai cinci-şase zile, aveai posibilitatea să stai cinci-şase ore. De fiecare dată, aveai sentimentul că se întâmplă ceva. De exemplu, am privit amândoi primul pas al omului pe Lună. El, ca un copil, privea cu ochi miraţi. Şi la un moment dat, după o tăcere de două ore, fără comentarii, se întoarce spre mine şi mă întreabă: „Bătrâne, tu vezi ce se întâmplă? Dar tu crezi?”. Avea nevoie de întrebare.

Rep. : Ce le spuneţi acelor tineri, studenţi sau absolvenţi ai unor facultăţi de filologie, care consideră că valoarea poeziei lui Nichita Stănescu o depăşeşte pe cea a lui Eminescu?

A. P. : Noi nu ştim ordinea stelelor în ceruri. Cele mai luminoase stele nu sunt cele mai mari şi cele mai profunde. Sunt cele mai apropiate. Poate Nichita e mai aproape de conştiinţa lor, de simţul vieţii. Dar, cred că Nichita nu ar fi bucuros să audă aşa ceva, deoarece pentru el, poetul total şi absolut a fost Mihai Eminescu.

Rep. : Cum este percepută creaţia poeţilor români în Serbia?

A. P. : În comparaţie cu alte părţi ale lumii, este foarte prezentă şi foarte apreciată. Alături de lirica poloneză, franceză şi germană, poezia românească este cea mai bine cunoscută.

Rep. : Ce altceva vă leagă de România, în afară de poezie şi de Nichita Stănescu?

A. P. : Eu sunt poet sârb din Valea Timocului, cu o tradiţie valahă: după bunic, sunt valah şi român, iar după bunică, sunt sârb din neamul lui Baba Novac, din familia „Al Gruii”, pentru că toţi gruieştii din Valea Timocului au venit în Serbia, în secolele XVII-XVIII, din localitatea Gruia, de lângă Dunăre. Gruia lui Novac a lăsat o moştenire a gruieştilor, o rază care a trecut peste Dunăre. Baba lui Novac a venit din Bosnia şi Serbia în România, alături de Mihai Viteazul, şi şi-a lăsat amprenta în istoria românilor. A intrat în poezia populară românească, dar şi în cea sârbească, astfel că Ciclul Novăceştilor este o pagină comună a istoriei noastre: a românilor şi a sârbilor.