Monştrii marini ucigaşi s-au trezit din adâncuri pentru a decima cele mai populate teritorii ale peştilor. Calamarii uriaşi şi agresivi devorează, însă, nu doar cantităţi uriaşe de peşti, dar au început să atace chiar şi oamenii. Doi pescari din Mexic au fost recent traşi în apă din bărcile lor şi din trupurile lor au mai rămas doar fragmente ce nu au permis identificarea de propriile familii. Nu este de mirare, deci, denumirea de ”diavoli roşii” a calamarilor uriaşi.

Aceste animale sunt, în special, obiectul legendelor. Totuşi, pentru pescarii şi biologii marini care se avântă la mii de kilometri distanţă de uscat, între Chile şi Alaska, mitul a devenit realitate. Încă din anul 2002, calamarii uriaşi Humboldt, numiţi astfel după un explorator german din secolul XVIII, şi-au întins tentaculele spre epuizarea rezervelor de peşti prin migrarea din tradiţionalele teritorii tropicale de vânătoare către Mexic, anunţându-se deja vasta lor răspândire în Pacific. Vânând în grupuri de câte 1.000 de exemplare, calamarii uriaşi sunt şi mai rapizi şi mai inteligenţi decât peştii. Oamenii de ştiinţă cred că îşi coordonează atacurile comunicând prin folosirea pigmenţilor. Se crede că o singură femelă de calamar uriaş poate depune până la 30 de milioane de ouă, fiecare capabil să devină o uriaşă maşină de ucis. Biologii marini folosesc costume din zale pentru a se proteja de creaturile ce pot măsura până la 13 metri în lungime şi cântări până la 275 de kilograme, având în dotare două tentacule de atac, cu peste 40.000 de dinţi de temut. Creaturile mai au, în plus, alte opt tentacule pentru înot şi pot atinge viteze de peste 25 de kilometri pe oră.

Calamarii uriaşi sunt consideraţi cei mai oportunişti prădători ai planetei, care mănâncă tot ce le stă în cale. Un singur exemplar poate consuma până la 12 tone de peşte în decursul a doi ani. Impactul asupra mediului ar fi uriaş, dacă un asemenea ritm s-ar menţine ani la rând. Experţii cred că deplasarea calamarilor uriaşi se datorează încălzirii apelor din pricina schimbărilor climatice. Ameninţarea este reală atât în ceea ce priveşte atât pescuitul cât şi ecosistemele marine.