Îmi aduc aminte, în Constanţa anilor `80, de privilegiul uriaş pe care îl aveam să vizitez nave americane acostate în port. Dincolo de exotismul foarte dezirabil al vremurilor acelea mizerabile, de a vedea americani, o navă de război a Statelor Unite era un spectacol ce se prezenta în faţa noastră. Au trecut 25 de ani de atunci. Pe zi ce trece, Marea Neagră devine un centru strategic de maximă relevanţă pentru securitatea europeană şi chiar mondială. Să mă explic. Pentru cel mai mare port al României - aliat al URSS şi membru în Tratatul de la Varşovia - vizita unor nave militare americane însemna mult mai mult decât puteam noi înţelege atunci. Astfel de incursiuni ale vaselor Flotei a VI a din Mediterană erau, la vremea respectivă, gesturi de sfidare ale regimului comunist de la Bucureşti la adresa regimului comunist de la Moscova. Ceauşescu şi Gorbaciov îşi transmiteau reciproc semnale de incompatibilitate. Ministrul Apărării, Vasile Milea, este primit la Washington, într-o vizită oficială la Pentagon. Nici vorbă de vreo alianţă strategică, atât timp cât SUA erau (şi sunt) motorul NATO, iar România era de cealaltă parte a baricadei. Dar mici şi prudente deschideri în plan militar au fost încă de atunci. URSS nu era deloc incitat de prezenţa unor nave americane în coasta sa sudică. Marea Neagră era într-adevăr, pe atunci, ceea ce numim azi un lac rusesc. Sintagma ce a făcut vâlvă după ce preşedintele Băsescu a preluat-o dintr-un studiu al serviciului secret al armatei de acum câţiva ani. Toate evoluţiile ulterioare prăbuşirii comunismului mi-au dat speranţa că în oraşul meu natal se vor produce schimbări semnificative, în special pe componenta militară şi de securitate. Anii `90 au fost unii de turbulenţă politică şi economică. Spre sfârşitul lor, prin cercurile politice şi diplomatice înalte de la Bucureşti, nişte minţi luminate au încercat să valorifice mai bine deschiderea noastră la o mare cu valenţe foarte interesante. Întâi au fost argumentele economice, apoi au venit încet-încet şi cele de securitate. Efortul nostru de integrare în NATO a durat 10 ani. Din 1994, anul semnării Parteneriatului pentru Pace, până la aderarea din aprilie 2004. În această perioadă s-a consolidat serios ideea că în Dobrogea se pot valorifica multe acţiuni importante de securitate, naţională şi internaţională. Momentul 11 Septembrie 2001 a însemnat explozia. Nefericită pentru SUA, dar norocoasă pentru România. Utilizarea aeroportului Mihail Kogălniceanu pentru operaţiunile din Asia şi Orientul Mijlociu, apoi pentru misiunile din Irak, urmată de transformarea acestei locaţii în bază americană. Poligonul de pregătire a trupelor de la Babadag era indispendabil. Apoi o zonă specială în Portul Constanţa, cu facilităţi pentru rotirea trupelor americane. La toate aceste importante beneficii, judeţul nuclear Constanţa (cum îmi place să-l numesc deseori) se pregăteşte pentru încă o lovitură. În programul scutului american antirachetă, aprobat recent de CSAT, România va fi parte cu două componente. O locaţie terestră pentru amplasarea rachetelor balistice interceptoare ale posibilelor rachete ameninţătoare din Orientul Mijlociu. Şi una navală. În Marea Neagră, într-o primă fază a programului, vor fi dislocate nave americane de război, probabil distrugătoare. Ele vor fi dotate cu sistemul de rachete balistice Aegis, parte componentă navală a scutului antirachetă. După 25 de ani, vom revedea navele americane ce vor acosta în Portul Constanţa. Mai devreme sau mai târziu, acest uriaş port cu valoare strategică indiscutabilă trebuia să-şi dea examenul de maturitate. Să devină un punct important pe harta lumii, atunci când vine vorba de securitate şi apărare. Sper ca şi componenta economică să urmeze rapid acestui proces mai mult decât benefic acestei zone istorice privilegiate a României.