Reporter: Ce înseamnă pentru dvs. Asociaţia Artiştilor Plastici „Amfora“?

Vasilica Pop: Amfora“ este o a doua familie. Chiar şi volumul nostru aniversar, care marchează 25 de ani de la înfiinţarea asociaţiei, se numeşte „Amfora. Album de familie“.

Rep.: Care este contextul în care aţi preluat conducerea asociaţiei?

V. P.: Domnul Paul Teodorescu, fostul preşedinte al asociaţiei (n.r. în prezent, avînd titulatura onorifică de preşedinte fondator), a dorit să predea cuiva ştafeta, iar eu m-am numărat printre cei propuşi şi apoi, în urma votului, am fost aleasă. Am primit acest acest lucru cu bucurie. „Amfora” înseamnă foarte mult pentru mine şi ştiu că lumea apreciază ceea ce facem noi, artiştii, în cadrul asociaţiei.

Rep.: Vă mai amintiţi de „primii paşi“ pe care i-aţi făcut, ca artist, în cadrul „Amfora“?

V. P.: Sigur că da. Către această asociaţie m-a îndrumat pictorul Valentin Donici. Eu lucram, atunci, la Muzeul Marinei. Din 1995, am fost nelipsită de la întîlnirile Asociaţiei Artiştilor Plastici „Amfora“, care se desfăşoară în fiecare joi şi am fost prezentă la toate manifestările colective.

Rep.: Dar de prima întîlnire cu arta, vă mai amintiţi?

V. P.: Prima întîlnire cu arta a avut loc încă din şcoală, cînd acordam o atenţie deosebită desenelor pe care le făceam la orele de educaţie plastică. Aşa cum alţi colegi erau atraşi de matematică sau de fizică, eu eram atrasă de desen.

Rep.: Care sînt temele predilecte, atunci cînd pictaţi?

V. P.: Florile şi peisajele. Îmi plac naturile statice, dar din care să nu lipsească florile. Există ceva care te atrage, atunci cînd pictezi. Am pictat peste tot şi întotdeauna am găsit ceva demn de imortalizat pe pînză.

Rep.: Aveţi, întotdeauna, la dvs. un caiet de notiţe?

V. P.: Un bloc de desen, un creion sau creioane pastelate se află în permanenţă la mine. Cu un aparat de fotografiat, totul ar fi mai uşor, dar nu e acelaşi lucru. Cu aparatul nu pot surprinde lumina, umbrele.

Rep.: Dintre expoziţiile pe care le-aţi realizat, de-a lungul anilor, aveţi una care vă este dragă, în mod deosebit?

V. P.: Da. Îmi amintesc cu plăcere de o expoziţie de grafică, pe care am realizat-o în 2004. Îmi este foarte dragă, pentru că am muncit foarte mult la ea. M-am dus pe teren, în zona veche a oraşului, care este foarte aproape de sufletul meu, deoarece am copilărit acolo. Îmi amintesc de Casa cu lei, Cazinoul, de statuia lui Eminescu sau de o casă de pe strada Nicolae Titulescu.

Rep: Care este cea mai mare provocare pentru un artist plastic?

V. P.: Să aducă ceva nou, să placă şi să binedispună pe cineva. E o mare provocare. Mie nu îmi place discordia. Ceea ce îmi place foarte mult e să dăruiesc. Mă simt bine în casa unde există o lucrare a mea şi nu sînt puţine locurile unde mi-am lăsat sau trimis sufletul, prin lucrările mele.