Săptămîna trecută s-au împlinit şase luni de la dispariţia regretatului Corneliu Ioan Dida! N-am apucat să scriu cîteva rînduri, la momentul respectiv, din cine ştie ce motive pe care nu mi le mai amintesc, aşa că o fac acum, conform principiului: mai bine mai tîrziu, decît niciodată…

Am mărturisit într-un editorial trecut că „doctorul Dida”, aşa cum îl numea toată lumea, mi-a fost unchi prin alianţă, datorită căsătoriei mele cu una dintre nepoatele sale. Nu ştiu dacă afecţiunea reciprocă profundă care ne-a legat s-a datorat mai ales acestui fapt, dar sînt sigur că am avut o sumedenie de afinităţi elective comune, multe idei asemănătoare despre Dumnezeu, literatură şi viaţă, ca şi pasiunea pentru istoria culturală. Ce poţi scrie într-un asemenea moment solemn şi nostalgic despre unul dintre cei mai remarcabili intelectuali constănţeni contemporani, devenit post mortem şi Cetăţean de Onoare al oraşului?!

Cred că majoritatea constănţenilor îşi aminteşte că doctorul Dida a fost deputat PSD în actuala legislatură, însă nu a mai apucat, din nefericire, să-şi ducă mandatul pînă la capăt. Singurele divergenţe dintre noi au fost cele de natură politică, deoarece aveam simpatii diferite pe scena publică românească. În pofida acestui fapt, eu l-am apreciat enorm pe politicianul Corneliu Dida, pentru viziune, competenţă, spiritul analitic şi obiectivitate. De altfel, luările sale de cuvînt în Parlament au dovedit aceste lucruri cu prisosinţă. Dar constănţenii îl cunosc mai mult ca realizator al emisiunii „Lecţia de istorie”, pe care a prezentat-o la TV Neptun cîţiva ani la rînd, înainte de-a deveni deputat. În mod paradoxal, s-ar putea ca popularitatea cea mai scăzută să o aibă scriitorul Corneliu Dida, deşi tocmai acesta rămîne domeniul în care, după modesta mea opinie, regretatul intelectual a excelat! Romanul „Valea Nistrei”, de pildă, publicat în 1994, este o veritabilă capodoperă, scrisă „în clandestinitate”, pe parcursul întunecaţilor ani ‘80, cînd nu bănuia nimeni cît de apropiată era prăbuşirea comunismului, ceea ce dovedeşte, aşa cum s-a mai scris în revistele literare de după 1989, că în România a existat o autentică literatură „de sertar”, spre deosebire de corul osanalelor pe care i le ridicau lui Ceauşescu personaje precum Adrian Păunescu sau Vadim Tudor…

N-aş putea încheia aceste însemnări fugare fără să mărturisesc una dintre enigmele personalităţii doctorului Dida. Acest om cu vocaţia prieteniei şi a solidarităţii, acest spirit enciclopedic, a cărui viaţă publică reprezintă un veritabil triumf social şi profesional, n-a ştiut să fie fericit în plan privat, deşi a fost tatăl a patru copii şi era devotat familiei. Poate că misterul destinului său va fi dezlegat pe lumea cealaltă, acolo unde cred eu că sufletul său se bucură de libertate acum…

Dacă ar mai fi trăit, Corneliu Ioan Dida ar fi avut astăzi 66 de ani. Dumnezeu să-l odihnească în pace!