Sfârşitul lui 2009 şi primele zile din 2010 au adus, pe ecranele franceze, un film care poartă marca unui „palmdorizat” - „Amintiri din Epoca de Aur\", scris, coprodus (alături de operatorul Oleg Mutu) şi, în parte, regizat de Cristian Mungiu. Publicaţia „Télérama\" din 30 decembrie 2009 remarcă restituirea atmosferei, dar, mai cu seamă, a ceea ce numeşte „logica perversă a dictaturii\". Tabloul este considerat omogen, în linia comediei italiene, deşi perioada era catastrofică. „Epoca de Aur\" corespundea, totuşi, cu adolescenţa realizatorului, de aici nostalgia, fără a trece peste amestecul de groază şi amuzament.

„Le Monde\" (30 decembrie 2009) se opreşte asupra birocraţiei, ceea ce aminteşte de noul val ceh şi de comediile italiene marcate de deriziune. Mai este ceva în cronica lui Jean-Luc Douin din ziarul menţionat. Precizând că a doua serie a „legendelor\" va ieşi - în spaţiul francez - în martie 2010, criticul constată cum formula „epoca de aur\" aparţinea propagandei, ceea ce face ca filmul comentat să pară „la fel de absurd şi de metaforic precum o povestire de Ionesco\". Observaţia, deosebit de subtilă, ne face să reflectăm iarăşi asupra etichetei minimaliste (lipsite cumva de orizont stilistic, în opinia unora). Ar trebui să pornim chiar de la retorica unei polemici, implicită, cu contextul retoric al epocii spre a analiza - ţinând seama, iată, chiar de interpretările unor confraţi de pe alte meridiane - în ce măsură filmul cultivă, de fapt, el însuşi sentimentul alegoriei, al parabolei, al aluziei, şi al iluziei, al suspansului, figuri dintr-un evident şi incontestabil instrumentar al expresivităţii „maximaliste\".

Vincer Ostria de la „L\'Humanité\" acordă acestei producţii efectul unei exorcizări. Prin cronica semnată de Danièle Attail, „Le Journal du Dimanche\" (27 decembrie 2009) alătură nostalgiei şi gustul caraghioslâcurilor, propriu celor capabili să-şi examineze viaţa cu sentimentul deriziunii. „La Croix\" subliniază şi alte aspecte reuşite, legate de personaje, dialoguri şi situaţii, iar „Le Figaroscope\" marchează suprarealismul, ca şi absurditatea povestirilor, alături de umorul negru în evocarea sfârşitului comunismului. Pentru acest gen de nostimadă, Emmanuéle Frois găseşte un fel de superlativ tot atât de simpatic: „Drolissime\".