DESTIN. Cotidianul elveţian vorbeşte, în ediţia de luni, despre ”vânzarea germanilor din România în timpul comunismului”, din perspectiva unei cercetări a jurnalistului şi istoricului Gérard Delaloye, dar şi din cea a operelor Hertei Müller, laureată a premiului Nobel pentru Literatură pe 2009. Gérard Delaloye scrie despre ”destinul teribil al germanilor din România”, pornind de la propria cercetare, la care adaugă informaţii ce se regăsesc în operele scriitoarei de origine română Herta Müller. În opinia jurnalistului, cartea lui Müller, ”Omul este un mare fazan pe această lume / L\'Homme est un grand faisan sur terre”, este un poem în proză, care pune în scenă mai multe familii din sat şi vorbeşte despre faptul că aceşti oameni se sint rău în pielea lor, în satul lor, în ţara lor. Însă nu au nicio problemă de identitate: sunt germani. Potrivit istoricului, după venirea sovieticilor şi închiderea frontierelor, orice dorinţă de obţinere a unui paşaport şi a unei autorizaţii de emigrare pentru şvabi a fost stinsă. ”Acest vis a costat mult. Este costul unor umilinţe repetate, plătite prin numeroase butoaie de vin dăruite birocraţilor avizi şi incompetenţi. Şi, în ceea ce le priveşte pe femei, acestea trebuiau să se culce cu cei care aveau aşi în mânecă”, mai scrie istoricul.

RECOMPENSĂ. Capitolul dedicat destinului minorităţilor germane, instalate cu secole în urmă pe teritoriul României, este cel mai interesant. ”Seduşi de Hitler, 50.000 de şvabi au luptat pe frontul de Est. După înfrângere, când au sosit sovieticii, aceştia au încercat să fugă în masă din ţară. 100.000 dintre aceştia au fost prinşi şi aduşi înapoi. Pe baza unui decret dat de Stalin în decembrie 1945, bărbaţii şi femeile au fost deportaţi în lagărele de muncă sovietice. Au fost deportate 75.000 de persoane. Rata de mortalitate - 10%. La rândul său, Guvernul român a expropriat şi sechestrat tot. 95% din populaţia germanică a pierdut tot”, mai spune Delaloye. La începutul anilor ’50, strânsoarea slăbeşte, Comitetul Internaţional pentru Crucea Roşie obţinând recunoaşterea dreptului de reîntregire a familiilor. Deşi Bucureştiul a autorizat, în 1951, plecarea a o mie de persoane, în anul următor au mai plecat doar 20. O schimbare importantă s-a produs în anii \'60, când un secretar de Stat german le-a prezentat românilor posibilitatea de a ”recompensa financiar” acordarea de vize pentru emigrare. Administraţia de la Bonn ştia că liderii comunişti români nu vor fi reticenţi la propunerea de a se debarasa de concetăţenii consideraţi o povară (aristocraţi, mari burghezi, evrei) contra unei sume de bani.

CARNE VIE. În 1967, un acord stipula că Republica Federală Germană va plăti statului român o taxă pe cap de cetăţean cu autorizaţie de emigrare, mai scrie istoricul, care precizează că, în funcţie de vârsta şi calificarea emigrantului, suma plătită era cuprinsă între 4.000 şi 10.000 de mărci. Astfel, ”comerţul cu carne vie” s-a dezvoltat. La mijlocul anilor \'70, o femeie sau un copil valora 1.800 de mărci germane, un student - 5.500 de mărci germane, un profesor universitar - 11.000 de mărci germane. ”Se prevedeau chiar şi bonusuri: pentru 10.000 de germani vânduţi, Ceauşescu încasa bonus un milion de mărci”, scrie istoricul. În perioada 1967 - 1989, statul român a obţinut un total de 1,4 miliarde de mărci pentru oferirea de vize germanilor. România avea, în 1948, 350.000 de germani, numărul acestora scăzând la 250.000 în 1989 şi ajungând la 60.000 în 2002.