Cu siguranţă, cea mai profundă omagiere a „Apostolului Românilor”, eveniment premergător sărbătorii creştine din ziua de 30 noiembrie - ziua cinstirii Sfîntului Andrei, s-a consumat sîmbătă într-un mediu nou şi original, la nou-înfiinţata librărie Predania, din piaţa Ovidiu. Locaţia acestei a doua ediţii a cărţii „Andrei - Apostolul lupilor”, sub semnătura jurnalistului Dumitru Manolache nu a fost aleasă hazardat, întrucît denumirea librăriei o reprezintă chiar esenţa cărţii lansate. După cum ne-a mărturisit chiar protosinghelul Vlad Maxim, stareţul Catedralei Episcopale, „această lucrare are multiple valenţe. În afară de faptul că este un demers publicistic care ţine de zona religiosului şi a culturalului, această lucrare este o «predanie», este o lucrare prin care toate datele despre activitatea Apostolului Românilor au fost transmise pe diferite căi: prin Sfînta Scriptură, prin documentele scrise, prin dovezile arheologice descoperite în timp, prin toate documetele etnografiei şi folclorului românesc, ea fiind mai mult decît o carte - fiind în acelaşi timp o scriptură pentru că în ea găsim o hermeneutică a textului scripturii cu privire la persoana Sfîntului Apostol Andrei”. Studiul în 500 pagini despre Sfîntul Andrei, republicat la editura Dacica, reprezintă o muncă de cercetare desfăşurată de-a lungul a opt ani. Despre această lucrare captivantă, care ar trebui să se regăsească în fiecare bibliotecă am avut plăcerea să discutăm chiar cu autorul.

Ce cuprinde acest studiu?

Este vorba despre o sumedenie de informaţii, pe care eu le aduc în această carte, referitor la prezenţa Sfîntului Apostol Andrei în „teritoriile lupilor”, cum le-am numit eu, adică teritoriul actual al României. În mare parte, aceste informaţii sînt mai puţin cunoscute, unele dintre ele sînt cunoscute, şi ele creionează o prezenţă certă a Sf. Apostol Andrei în momentul astral al creştinării poporului român în această zonă. Cartea este, după părerea mea, fără să fiu lipsit de modestie, singura care abordează din perspectivă gazetărească o realitate mai puţin cunoscută. Titlul este un pic metaforic: Apostolul face referire la Andrei, lupii, mă refer, în primul rînd, la poporul dac care s-a născut şi a trăit sub sceptrul lupului şi atunci cînd spunem apostolul lupilor, mă refer la Apostolul Andrei, cel care a adus cuvîntul Mîntuitor dacilor de la Istru (aşa se numea Dunărea în perioada respectivă). Mi s-a părut potrivit, şi mai mult de atît, chiar s-a consacrat ca titlu, am văzut că foarte mulţi l-au preluat ca şi cînd a intrat deja într-un anumit circuit. Foarte mulţi sînt tentaţi să caute buletinul de identitate al Sf. Andrei şi dacă eventual există şi o viză de flotant cu el, în Dacia, treburile ar fi fost în regulă... Toată lumea ar fi spus sîntem creştinaţi de Sf. Ap. Andrei. Din punctul meu de vedere Sf. Apostol Andrei este o prezenţă vie de 2.000 ani. Foarte puţini au încercat să cerceteze tradiţiile, în primul rînd, cele legate de prezenţa Sf. Apostol Andrei aici. Pentru că dacă le-ar fi cercetat ar fi descoperit primele elemente de predică creştină, primele informaţii creştine care apar la noi şi care sînt cele mai vechi. Deci ele apar în aceste tradiţii despre Sf. Apostol Andrei. Iată un element care certifică prezenţa lui pe teritoriul de astăzi al României. Mă întrebaţi de momentul acela astral al transformării dacilor din credincioşi în Zamolxis în dacii creştini. Este un moment cu totul special şi eu cred că el a avut mai multe etape. Eu nu cred că Sf. Apostol Andrei a venit aici într-un teritoriu necunoscut. El a avut informaţii. Să nu uităm că apostolii se întîlneau în fiecare an pentru a prăznui Paştele la Ierusalim, şi cu acest prilej făceau şi un fel de informare între ei, dădeau un fel de dare de seamă fiecare, în aşa fel încît a doua misiune pe care o începeau să aibă sorţi de izbîndă. Şi atunci sigur, există în Evanghelia lui Ioan şi în faptele apostolilor două informaţii care fac referire la elinii din Pont. Cine puteau fi elinii din Pont? Elinii din Pont puteau fi grecii din oraşele din Pont, puteau fi evrei din diaspora, care erau numiţi cu acelaşi nume dar în aceaşi măsură, sub această titulatură putea să fie şi atohtoni, locuitori ai Pontului, respectiv populaţie dacică sau sacerdoţi daci. Într-o tradiţie despre care eu aminteam la lansare, pe care părintele Ghelasie de la Armeţi a consemnat-o pentru prima dată şi o avea ca tradiţie care a circulat exclusiv printre sihaştrii din munţii Carpaţi se spune clar că ultimul preot al cultului zamolxian l-a cunoscut pe Mîntuitor şi în aceeaşi măsură l-a cunoscut pe Andrei. În momentul în care acesta s-a adresat poporului, preoţilor din jurul lui, a fost acuzat că s-a creştinat, că este cu Hristos, ceea ce înseamnă că dacii auziseră despre ceea ce se întîmplase la Ierusalim. A fost momentul în care el le-a explicat că, de fapt, ceea ce Zamolxe a spus mai înainte se împlinea prin venirea Fiului omului pe pămînt, respectiv prin Iisus Hristos! Acesta este motivul pentru care dacul s-a transformat din preotul lui Zamolxis în preotul lui Hristos. În această tradiţie există de fapt taina creştinării poporului român care nu are o dată. În jurul nostru, toate popoarele respectiv maghiarii, ruşii s-au creştinat la o mie de ani după noi. Despre noi nu se ştie cînd ne-am creştinat. Poporul român s-a născut creştin! Este foarte adevărat, pentru că în momentul istoriei în care Sf. Apostol Andrei a venit în această zonă se năştea poporul român.

Ce trebuie să ştie un român despre Sf. Andrei?

Un dobrogean trebuie să ştie despre Sf. Andrei în primul rînd, că el a fost aici, că a călcat acest pămînt şi că a locuit în peşterea de la Ion Corvin. Trebuie să ştie că Sf. Andrei este primul apostol chemat de Mîntuitor ca ucenic şi că este unicul apostol care a plecat către noi aducîndu-ne învăţătura Mîntuitorului. Trebuie să mai ştie cetăţeanul din Dobrogea şi românul, în general, că biserica noastră datează din a doua parte a primului secol creştin şi că pînă în secolul IV aceste biserici au funcţionat în spaţiile subterane, cum este Peştera Sf. Andrei, abia în sec. IV, ieşind la suprafaţă pentru că atunci s-a oficializat cultul creştin de către împăratul Constantin cel Mare. Cine caută dovezi să meargă să viziteze cetatea de la Adamclisi, să vadă cele 7 biserici care sînt acolo, să vadă biserica episcopală care este datată din sec. IV- sec V, care are dimensiuni de catedrală episcopală, ceea ce dovedeşte că pînă în sec. IV a existat o viaţă creştină extrem de ferventă, de puternică, aici şi că atunci cînd s-a oficializat cultul, ea s-a desfăcut, a ieşit la suprafaţă avînd un număr foarte mare de creştini. Trebuie să mai ştie oamenii că momentul creştinării s-a făcut, în primul rînd, prin convertirea preoţilor daci, ăsta este un lucru foarte important, ceea ce a făcut ca răspîndirea creştinismului să nu se facă prin ordin, să nu se facă haotic, să nu se facă prin forţă, să nu creeze conflicte în societate. Evident că persecuţiile au venit din partea romanilor, pînă în sec. IV. Sigur că a existat o rezistenţă a cultului local, respectiv a cultului lui Zamolxis, dar noua religie a avut capacitatea ca anumite elemente ale cultului precreştin să şi-l însuşească să şi-l pună ca bază şi pe el să contruiască noul cult. Dacii au fost primii creştinaţi, este un punct de vedere al meu pe care îl susţin cu argumente în carte şi cred că aşa s-a întîmplat. De altfel, nu sînt singurul care am această ipoteză, sînt mai mulţi care susţin lucrul acesta. Şi dacă vor dovezi referitoare la prezenţa creştinilor încă din sec. I, găsesc în cartea mea foarte multe. Acum, pentru dvs. amintesc numai trei: este vorba de capacul dacic descoperit în localitatea Daci, care a fost datat din sec. I, capac al unui vas de ceramică dacică indubitabil, pe care apare simbolul peştelui în formă de cruce, aşezaţi patru peşti în formă de cruce, Cruciuliţa de la Cîndeşti care a fost datată de sec. I, Cruciuliţa de la Galaţi, care este datată de sec. III, descoperirea primului creştin cunoscut cu numele de pe teritoriul actual al României, este vorba de Inoces, care a fost descoperit la Teleghina Bărboşi lîngă Galaţi şi care a fost găsit în mormînt, înhumat după tradiţia creştină, cu un bănuţ în gură pentru a-şi plăti vămile, cu mîinile pe piept, iar la picioare cu o căţuie dacică şi cu o candelă romană. Căţuie înseamnă un vas în care se ardeau mirodenii la moartea cuiva, cum ar fi tămîia de exemplu.