Bucuria provocată de declaraţii imprudente cum că în curând bugetarii îşi vor recăpăta lefurile de dinainte de tăiere au durat puţin. O zi. Cât le-a trebuit preşedintelui şi premierului să-şi dea seama ce pericol îi pândeşte dacă zvonul se răspândeşte fără măsură.

Nu mai contează, azi, că tăierea fusese prevăzută până la sfârşitul anului 2010. Din Ianuarie 2011 ar fi trebuit să se revină – cel puţin aşa dăduseră asigurări cei doi. Acum ne-o zic pe şleau că nici pomeneală de aşa ceva. Mai scrofulos la datorie, Boc zice chiar că debutul lui 2012 ar putea să aducă aşteptata măsură doar dacă economia va îngădui acest lucru. Or, economia e ea în creştere, dar creşterea e mică şi evoluţia României este asemănată de titularul de la Cotroceni cu mersul pe sârmă: mergem noi, deocamdată, dar oricând putem să cădem şi să ne spargem capetele!

De mai bine de un an, o parte a salariaţilor la stat – în jur de aproape un milion – suporta cu stoicism vicisitudinile unei existenţe la limita supravieţurii. Acum li se taie şi speranţa că lucrurile s-ar putea îndrepta. Pentru că trebuie să fii naiv să-ţi închipui că în cele cinci luni rămase climatul economic se va înviora brusc şi va aduce în vistieria statului sumele necesare dezamputării lefurilor. Pentru orice persoană cu puţină minte este mai mult decât limpede că în 2012 este exclus să se întâmple aşa ceva şi că “sacrificiul” va fi unul de durată. Mai ales că ni s-a reamintit şi de deficitul cronic al bugetului de asigurări sociale, de unde pensiile se plătesc doar prin împrumuturi repetate.

De unde nu e… spune un vechi proverb, nici Dumnezeu nu cere! E adevărat. Aceeaşi doctrină creştină mai spune însă că poverile existenţei trebuie împărţite şi că nu este etic ca ele să cadă doar pe umerii unora. O statistică recentă arată că circa 5000 de angajaţi ai companiilor de stat încasează lefuri de criză între 60 de milioane şi 300 de milioane pe lună! Şi că amputările salariale din 2010 au ocolit cu grijă acest sector care este cel mai apăsător pentru bugetul statului. Puţinele companii rentabile au fost vândute, iar ce-a rămas trăieşte din subvenţii mascate. Întreprinderi cu pierderi de miliarde îşi plătesc conştiincios, lună de lună, angajaţii şi îşi permit chiar să mai uite de obligaţiile către stat! De ce se întâmplă acest lucru? Care este raţiunea pentru care aceşti angajaţi ai statului au fost favorizaţi?

Răspunsul e cât se poate de simplu: aici se fac marile operaţiuni de sifonare a banului public. De aici se colectează banii negri pentru partide. Aici pot fi recompensaţi membri clientelei politice prin posturi bune, cu salarii grase. Este câmpul de manevră clasic al oricărui partid aflat la putere! Şi, atunci, cum să le tai lefurile acestor oameni care se sacrifică pentru mersul înainte al oricărei guvernări? Cu funcţionari de stat e altceva. Salariile lor oricum nu erau cine ştie ce. Iar ei sunt prea strict dependenţi de cine este la putere. Aşa că…