Un alt subiect restant, despre care n-am apucat să scriu săptămîna trecută, din cauza precipitării evenimentelor ce au aglomerat actualitatea politică, a fost împlinirea unui an de la debutul oficial al crizei financiare şi economice mondiale. Dar întîrzierea acestui editorial are şi o latură bună, deoarece am reuşit să citesc aproape toate publicaţiile financiare româneşti care au comentat „aniversarea” respectivă, ceea ce m-a făcut să înţeleg mult mai bine felul în care stau lucrurile acum.

Aşadar, exact acum o săptămînă, întregul sistem financiar mondial semnala împlinirea unui an de criză. Ceea ce experţii consideră astăzi că este debutul crizei s-a petrecut pe 15 septembrie 2008, anume falimentul oficial al celebrei bănci americane „Lehman Brothers”. Nu cred că mai ţineţi minte, dar atunci am scris la această rubrică că „orice s-ar întîmpla, de acum încolo, pentru noi, românii, este limpede că nimeni nu ne mai poate lua libertatea şi sărăcia, chiar dacă, poate, unii dintre noi vor risca să fie liberi să… moară de foame!” Acum, la un an de la începerea celei mai mari crize mondiale din ultimii 80 de ani, lucrurile sînt mult mai complicate decît le întrezăream atunci… Nu sînt economist de meserie, de aceea vă şi spuneam că a trebuit să mă documentez în presa de specialitate, însă există cîteva amănunte punctuale foarte importante pe care le-am reţinut şi care ar putea alcătui o hartă a crizei.

În intervalul de un an calendaristic ce a trecut, aproape 1.500 de IMM-uri din România au dat faliment sau au intrat în „adormire” fiscală, pentru a evita plata impozitului forfetar. Deşi Mugur Isărescu susţine că se vede, deja, „lumina de la capătul tunelului”, unii experţi occidentali sînt de părere că, în România, vîrful crizei va fi abia în perioada februarie-aprilie 2010, moment în care s-ar putea ajunge la cifra incredibilă de un milion de şomeri. România este pe creştere „minus” şi, pentru că nu a avut rezerve bugetare uriaşe, precum America sau marile democraţii europene, a fost nevoită să se îndatoreze la FMI şi UE. Dar tocmai aici, specialiştii ajung la punctul cel mai sensibil al crizei şi desenează un scenariu surprinzător, valabil pentru toate ţările, indiferent de puterea economică a fiecăreia, folosindu-se de un exemplu din sportul automobilistic…

În 1994, legendarul campion mondial Ayrton Senna murea, în urma unui accident dramatic. Din cauza acestei nenorociri, în celebra „Formula 1” au fost luate, în următorii ani, măsuri drastice de securitate, care au avut drept consecinţă evitarea repetării unor asemenea catastrofe. Mutatis mutandis, economia mondială ar trebui să reformeze întregul sistem financiar, prin măsuri la fel de drastice. Simpla infuzie de bani în sistem nu vindecă relele, ci doar le „ascunde”, ele putînd ieşi la iveală oricînd, din nou. Ţările mai sărace, precum România, rămîn mai expuse riscurilor de recidivă decît marile puteri economice.

La „aniversarea” unui an de la debutul crizei, niciun stat nu a dat, conform experţilor, semne de restructurare profundă a sistemului. În timpul acesta, libertatea şi sărăcia nu le mai ţin de foame românilor, dar nici nu se văd, din păcate, măsurile evidente care ar putea ameliora situaţia. Mă întreb, oare, la anul, cînd vom „aniversa” doi ani de criză, cîţi dintre noi vor fi supravieţuit social?!?