SUB AMENINŢAREA APEI Topirea gheţarilor din vestul Antarcticii, care conţin suficientă apă pentru a provoca o creştere a nivelului oceanului planetar cu cel puţin un metru, s-a accelerat sub efectul procesului de încălzire globală şi pare deja ireversibilă. Topirea a şase dintre cei mai mari gheţari din regiune, Pine Island, Thwaites, Haynes, Smith, Pope şi Kohler, contribuie deja semnificativ la creşterea nivelului apei oceanului planetar, pierzând anual o masă de gheaţă aproximativ egală cu întreaga banchiză a Groenlandei. Gheaţa din Antarctica este pe alocuri groasă de până la 4,2 kilometri, iar lava fierbinte din mantaua Pământului, aflată la câteva zeci de kilometri sub continentul de gheaţă, curge mult mai repede decât se aşteptau oamenii de ştiinţă. Şi ceea ce se întâmplă sub stratul de gheaţă se datorează schimbărilor climatice, un fenomen asemuit de cercetători procesului de decomprimare. Măsurătorile efectuate în staţii GPS de pe peninsula Antarctica de Nord arată că terenul se ridică cu o rată de până la 15 milimetri pe un an. Modele matematice folosite de specialişti arată chiar o creştere de până la 47 de milimetri pe an, pe fondul topirii masive a gheţarilor.

Din 1995, mai multe straturi de gheaţă din Peninsula Antarctică de Nord s-au topit, permiţând solului să se ridice. Gheaţa presează terenul şi, pe măsură ce se topeşte, suprafaţa Pământului se mişcă. Cercetătorii nu ştiu deocamdată care vor fi consecinţele acestui fenomen care se întâmplă, în prezent, la un nivel accelerat. Ei sugerează că elementele caracteristice mantalei Pământului, zona de sub scoarţa Pământului, pot explica de ce această revenire se întâmplă atât de repede. Mai exact, la 400 de kilometri mai jos de peninsula Nord Antarctica, partea superioară a mantalei este de cel puţin zece ori mai puţin rezistentă decât se credea anterior. Aşa că, pe măsură ce gheţarii se topesc, greutatea lor se reduce şi mantaua împinge în sus crusta Pământului. Mantaua în peninsula Antarctica de Nord ar putea ajunge ”să curgă” din cauza diferenţelor subtile de temperatură sau de compoziţie chimică.

SIMULĂRI DETALIATE Două studii internaţionale date publicităţii recent atrag atenţia asupra ireversibilităţii procesului de topire a gheţarilor din Antarctica. Unul dintre studii s-a concentrat asupra datelor adunate în 40 de ani de observaţii ale gheţarilor antarctici, care indică faptul că retragerea gheţurilor în Marea Amundsen, în vestul Antarcticii, a atins un punct critic. Grupul de experţi interguvernamentali cu privire la evoluţia climei (IPCC) estima încă din 2007 că nivelul oceanului planetar ar putea creşte cu 18 până la 59 de centimetri până în 2100. Al doilea studiu s-a concentrat asupra gheţarului Thwaites, cel mai mare din Antarctica occidentală, întinzându-se pe 120 de kilometri. S-au realizat hărţi de detaliu şi s-au introdus datele adunate într-un program de simulare computerizată, iar cercetătorii au ajuns la concluzia că acest gheţar este în curs de dezintegrare. Gheţarul Thwaites va dispărea probabil cu totul, în câteva secole, fapt ce va duce la o creştere cu 60 de centimetri a nivelului oceanului planetar. Conform unei simulări, gheţarul Thwaites ar putea să dispară complet într-un interval de timp cuprins între 200 şi 1.000 de ani, dar scenariul cel mai probabil indică topirea sa peste 200 până la 500 de ani. Topografia gheţarului Thwaites a fost realizată de NASA în cadrul programului IceBridge, care foloseşte măsurătorile realizate prin satelit pentru a afla nivelul gheţii şi pentru a determina nivelul procesului de topire la suprafaţa sa.

La polul opus, calota glaciară din Arctica este, la rândul său, în plin proces de dezintegrare. Un nou studiu sugerează că zona compactă de aer rece din regiunea arctică joacă un rol mai important în stimularea încălzirii care conduce la topirea gheţii. Stratul de gheaţă şi zăpadă de la cei doi poli reflectă 85% din căldura şi lumina Soarelui, iar diminuarea sa accelerează încălzirea globală. De obicei, aerul cald nu pătrundea mai mult de unu-doi kilometri de la ţărm în Artica, ceea ce proteja zona centrală.

Şi volumul calotei de gheaţă a lacurilor din partea de nord a Alaskăi a scăzut cu circa 22% între anii 1991 şi 2011, drept consecinţă a schimbărilor climatice, a avertizat Agenţia Spaţială Europeană (ESA). În acest interval de timp, grosimea calotei de gheaţă a scăzut cu 21 până la 38 de centimetri, cea mai semnificativă reducere fiind înregistrată în ultimii şase ani. Temperaturile mai ridicate din zona arctică în lunile de iarnă au determinat o scădere a cantităţii de apă care a îngheţat. Aceste modificări afectează permanent evoluţia calotei de gheaţă, dar şi disponibilitatea resurselor de apă pentru consumul populaţiei şi al economiei locale în lunile de iarnă. De asemenea, sunt afectate proprietăţile fizice, termale şi chimice ale apei, fapt ce are implicaţii şi asupra ecosistemului din Alaska ce depinde de aceste lacuri.