Am zis de ceva vreme că nu o să mai scriu despre filme cu supereroi… Asta până am vâzut mult aşteptatul Infinity War. Am zis tot timpul că este foarte puţin de spus despre genul ăsta de filme, fără a intra în prea multe detalii, spoilere şi altele dar o să fac o excepţie de data asta, pentru că este un eveniment oarecum nemaivăzut în industria filmului.

Într-o formă continuă, timp de 10 ani, s-a creat un univers şi s-au adus pe marile ecrane din lume supereroi şi lumi care până în 2008 erau constante încercări eşuate de ecranizare care doar păreau să aparţină desenelor animate şi benzilor desenate. Cine în 2003 după Daredevil ar fi zis că există şanse pentru un film cu supereroi bun sau chiar în 2005 cu Fantastic Four? Cine ar fi crezut că Iron-Man o să fie locul de lansare după o aliniere a planetelor perfectă din toate punctele de vedere, cu regia lui Jon Favreau şi Robert Downey Jr. într-un rol care îi se potriveşte mai ceva ca o mănuşă sau un costum de oţel. Dar a fost să fie, am trăit să vedem cum fiecare dintre personajele Marvel mai mult sau mai puţin cunoscute au fost aduse pe ecran aproape an după an, într-un fel cvasi religios, cu „vârfuri” de maximă audienţă în filme ca Avengers sau Civil War în care talentul şi „ego-urile” de pe ecran nici nu se puteau concepe. Şi acolo, la fel, alinierea planetelor a fost mai mult decât optimă datorită simpatiei, umorului şi curajului personajelor. Am ajuns să aşteptăm de la an la an următorul team-up între eroii din universul Marvel până la acest moment în care totul duce spre un sigur eveniment, iar personaje care nu s-au văzut vreodată ajung să formeze mici grupuri şi să lupte împotriva celui mai mare rău întâlnit, în 10 ani de ani filme: Thanos şi a sa mănuşă a infinitului.

Thanos este un personaj foarte important de luat în considerare în acest film, pentru că totul, până la punctul ăsta, a fost la un nivel oarecum previzibil. L-am avut pe Loki, am avut elfi spaţiali, o armură enormă sau chiar un robot cu un soi de conştiinţă, dar aproape nici unul dintre ei nu a ajuns la nivelul la care este şi a fost „crescut” Thanos în toată seria. Chiar şi punctul în care toate personajele pozitive au ajuns să se bată între ele din cauza unor divergenţe nu a fost la fel de izbitor cum a fost Thanos în Infinity War. În timp ce Civil War a fost un mijloc către un scop, Thanos este o forţă de neoprit dar în acelaşi timp umanizat şi justificat în tot ce face. Josh Brolin reuşeşte să ducă personajul într-un punct în care, în timpul filmului, chiar te face să te gândeşti: „Este chiar atât de rău?”.

Sărind de la una la alta, un alt lucru important de menţionat este talentul, dublat de efortul din spatele camerei, regia, direcţia filmului şi cum reuşeşti să aduci într-un punct atât de înalt un film în care ai în jur de 20 de personaje, unul mai „principal” ca celălalt, dacă pot spune asta, şi totuşi să ai timp să îi dezvolţi prin interacţiune, prin poveste şi toate astea în timp ce personajul principal fură tot filmul. Iar metoda „bisericuţe” este una mai mult decât funcţională pentru că gruparea unora dintre ei este perfectă (mă refer, de exemplu, la trio-ul fantastic Iron Man, Doctor Strange şi Spider-Man). Două personaje extrem de carismatice şi, în acelaşi timp, două caractere puternic temperate de un tânăr adolescent care taie câteodată tensiunea cu cuţitul doar prin simplul fapt că deschide gura. Sau, de exemplu, cea a lui Thor, Rocket Racoon şi Groot, un alt trio la care nu s-ar fi gândit nimeni văzând celelalte filme, dar care aici funcţionează ca uns pentru înaintarea plotului. O sarcină mai mult decât dificilă, poate pentru unii regizori aproape imposibilă, reuşeşte să fie reprezentarea fluidă şi armonioasă a culmii team-up-ului. Tot ce a făcut Joss Wheadon cu The Avengers, fraţii Russo îmbunătăţesc.

Chiar dacă poate părea la un moment dat lung, asta în cazul în care nu îţi place genul ăsta de filme, sau nu eşti la zi cu ce s-a întâmplat până la punctul ăsta, sfârşitul filmului mai mult ca sigur o să te lase cu gura căscată pentru că, sincer, nici eu, după atâtea filme şi benzi desenate, nu mă aşteptam la un aşa sfârşit. Am rămas un pic confuz şi am înţeles la câteva minute după ce s-a terminat şi scena post-credits ce am văzut de fapt. Un film complet diferit cu supereroi. Un film în care speranţa şi umorul sunt doar nişte elemente care acoperă adevărata faţă a filmului, una mult mai sumbră care până acum nu a fost prezentată în filmele Marvel, una în care personajele principale merg pe bâjbâite. Nu îşi cunosc inamicul. Nu fac faţă înfruntării. Una în care fiecare mică victorie este distrusă în aşa fel încât se resimte în sală cu zgomot. Este un film în care mor personaje şi de data asta nu mai este ca în Avengers în care moartea lui Phil Coulson îi aduce împreună, ci le înfrânge spiritul şi îi pune în situaţii în care moartea este o opţiune de luat în calcul. Când filmul se termină şi sala de cinema se întunecă încă o să mai ai nevoie de câteva minute să procesezi toată informaţia. Tot ce s-a întâmplat. Şi tot ce-o să simţi este tristeţe şi probabil furie.

Dar ca să închei cu ceva, pe un ton un pic mai ridicat, şi nu on the down low, Avengers: Infinity War a fost cel mai bun film Star Wars din seria asta nouă.