“Tinerii ăştia sunt cam pripiţi, cum ajunge unul şef vrea să-i dea afară pe ceilalţi!” Pentru acest comentariu, preşedintele fondator al PSD ar putea risca o excludere. Pentru că ceea ce afirmă domnia sa este mai grav decât tot ceea ce a spus Geoană în nu ştiu câte rânduri. Este un atac direct la persoana şi prestigiul preşedintelui partidului. N-a fost suficient că, înhăitându-se cu Năstase, şi-a permis să afirme că Geoană n-o să fie dat afară, deşi Ponta afirmase răspicat acest lucru. Faptă pentru care şi Năstase s-ar putea să aibă de tras ceva ponoase. Poate nu chiar excludere, dar o sancţiune tot s-ar putea să ia.

Dealtfel, că în USL trebuie să existe disciplină a spus-o la fel de răspicat şi Crin Antonescu: “Greii” din PSD sunt Victor Ponta şi echipa lui – iar nu Iliescu şi Năstase! A spus-o pentru cine are urechi de auzit – în PNL – să audă. Reciproca e valabilă: în PNL, “greii” sunt Antonescu şi echipa lui.

Scandalul declanşat în jurul lui Geoană ridică, odată în plus, spinoasa chestiune de democraţiei de partid. Partidele constituie marca democratică a unui sistem. În interiorul lor, însă, domneşte cea mai autentică dictatură a liderilor. Această dictatură poate fi una “luminată” – ca cea exercitată de Ion Iliescu, care şi-a dominat colegii prin autoritatea sa personală, nefiind nevoit să recurgă la măsuri extreme – sau una dură, ca cea a lui Adrian Năstase, de până la partajarea puterii cu doi dintre locotenenţii săi, ajunşi la un apogeu al forţei materiale. Între aceste două modele au fluctuat următorii preşedinţi ai PSD: Mircea Geoană a fost adus la putere de guvernarea anti-Iliescu şi a devenit rapid ostatic al baronilor locali, care au profitat de slăbiciunile centrului pentru a prelua controlul. Autoritatea lui Geoană s-a bazat pe împărţirea partidului între “cercul meu”, al apropiaţilor şi restul lumii.

Ponta îşi datorează ascensiunea resentimentelor manifestate de liderii istorici faţă de Geoană, constituind la rândul său un fel de replică la metoda care l-a adus pe acesta la cârmă. Tinereţea sa şi – implicit – lipsa de experienţă au creat sentimentul că poate fi manevrat după cum ar vrea liderii istorici. Este punctul slab în care este atacat sistematic de Băsescu şi de repezentanţii Puterii. Reacţia sa în “chestiunea Geoană” se doreşte a fi o replică la acest tip de percepţie. Aroganţa pe care a afişat-o are menirea să dea, într-o speţă controversabilă, măsura propriei puteri. Iar ca să convingă, trebuie să dovedească că are tăria de a trece peste opinia împărtăşită de Iliescu şi Năstase, eliminându-l pe Geoană din structuri. Argumentul său: Geoană nu aparţine formaţiunii, este o creaţie externă (remember celebrul fax de la Washington către Constantinescu), iar funcţia pe care o deţine nu aparţine PSD-ului, ci a fost obţinută în nume personal, printr-o înţelegere ocultă cu Puterea.

Pagubă-n ciuperci – pare să spună Ponta, ca răspuns la argumentele celor care consideră că Geoană trebuie menajat de dragul unei funcţii care ar mai aparţine, teoretic cel puţin, Opoziţiei. Şi, chiar dacă partidul pe care-l conduce nu prea e în situaţia de a-şi diminua, numeric, forţele, Ponta e dispus să facă acest sacrificiu pentru a-şi consolida poziţia în partid. Aroganţa sa are, deci, un rost.