Miniştrii celor 20 de state membre ale Agenţiei Spaţiale Europene (ESA) se pronunţă, astăzi, la Luxemburg, asupra viitorului programului Ariane. Cea mai importantă decizie are în vedere dezvoltarea unei noi rachete europene, Ariane 6, pentru a înlocui din 2020 lansatorul Ariane 5, foarte fiabil, dar prea scump.

Optimismul este starea de spirit potrivită, la trei săptămâni după evenimentul istoric al plasării micului robot european Philae pe suprafaţa unei comete, iar Franţa pare să fi reuşit să învingă reticenţa germană. Actuala rachetă europeană Ariane 5 are o istorie de 62 de misiuni încheiate cu succes, dar necesită subvenţii pentru exploatare şi nu mai este competitivă în termeni de costuri comparativ cu lansatorul Falcon al companiei americane SpaceX. ESA cere miniştrilor responsabili de domeniul explorării spaţiale din cele 20 de state membre ale programului aprobarea unui buget de 3,8 miliarde de euro pentru producerea rachetei Ariane 6, incluzând şi dezvoltarea rachetei Vega, cel de-al doilea lansator al gamei europene.

Geneviève Fioraso, secretar de stat pentru cercetare în cadrul Guvernului francez, s-a declarat încrezătoare în spiritul european. Geneviève Fioraso s-a luptat mult, în ultimele luni, cu omoloaga sa germană, Brigitte Zypries, pentru a convinge Germania să susţină proiectul Ariane 6. Oficialul german a anunţat că autoritățile de la Berlin vor creşte cu 60 de milioane de euro contribuţia anuală a țării la finanţarea lansatorului, care va creşte astfel de la 115 milioane de euro la 175 de milioane de euro pe an. Franţa şi Germania asigură împreună jumătate din finanţarea programului lansatoarelor europene, statul francez având contribuţia cea mai importantă. Constribuția financiară pentru Ariane 6 este estimată la 800 de milioane de euro, timp de zece ani. În schimb, Germania contribuie financiar mai mult decât Franţa şi Italia la programul Staţiei Spaţiale Internaţionale. De altfel, și finanţarea pentru Stația Spațială va fi pe ordinea de zi, ESA cerând 820 de milioane de euro pentru următorii trei ani.

(continuă pe net)

CULISELE UNEI INSTITUȚII DE VIITOR Agenţia Spaţială Europeană (ESA) vrea ca Ariane 6 să devină „poarta de acces a Europei către spaţiul cosmic”. Compusă din 20 de state membre, dintre care 18 sunt membre ale UE, ESA are ca misiune gestionarea dezvoltării capabilităţilor spaţiale ale Europei, reuşind recent o premieră istorică prin plasarea micului robot Philae pe suprafaţa cometei 67P/ Ciuriumov - Gherasimenko, eveniment salutat de NASA, agenţia spaţială nord-americană. ESA dispune, pentru anul 2014, de un buget de 4,1 miliarde de euro, mult mai mic comparativ cu cele 17,6 miliarde de dolari atribuite NASA. Germania, cu 22,9%, şi Franţa, cu 22,6%, sunt cele mai mari finanţatoare ale agenţiei, urmate de Italia, cu 10,5%, şi Marea Britanie, care contribuie cu 8,1% la bugetul total.

ESA, care împlineşte anul acesta 50 de ani, funcţionează pe baza unei „reveniri geografice”. Acest model înseamnă că agenţia investeşte în fiecare stat membru, sub forma unor contracte atribuite industriei acestor state pentru realizarea de activităţi spaţiale, o sumă aproape egală cu contribuţia fiecărei ţări la bugetul ESA. Consiliul ESA este organismul de conducere al organizaţiei. Fiecare stat membru are dreptul la un vot, indiferent de mărimea ţării sau contribuţia financiară a acesteia ESA se reuneşte la nivel ministerial, cum a făcut-o astăzi, la Luxemburg, pentru a lua decizii importante privind continuarea programelor existente, lansarea de noi proiecte şi angajamentele financiare aferente. Această organizaţie interguvernamentală este compusă din Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, Cehia, România, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Norvegia, ultimele două state nefiind membre ale UE. Alte două alte state membre ale UE, Ungaria şi Estonia, vor adera curând la ESA. De asemenea, Canada participă la anumite programe ale ESA în baza unui acord de cooperare. Actualul director general al ESA este francezul Jean-Jacques Dordain, aflat la al treilea mandat, care se va încheia în iunie.

VERSIUNI PE PLACUL MARILOR FINANȚATORI Evoluţia programului Ariane este legată de finaţarea acordată ISS”, a declarat recent Brigitte Zypries, secretar de stat pentru cercetare în Guvernul federal german pentru cotidianul berlinez „Tagesspiegel”. Cel mai recent consiliu ministerial al ESA, care a avut loc în noiembrie 2013 la Napoli, s-a încheiat pe o poziţie de aşteptare cu privire la viitorul lansatoarelor europene. O primă propunere privind arhitectura rachetei Ariane 6, numită PPH (pulbere-pulbere-hidrogen), o referire la sistemele sale de propulsie, prezentată în vară, a fost respinsă pentru că depăşea bugetul prevăzut. Pe 18 septembrie, agenţia spaţială franceză CNES a făcut publică o nouă configuraţie, descrisă ca „simplă”, care poate fi disponibilă în două versiuni, de această dată folosind un singur nivel de propulsie pe bază de combustibil solid, adică pulbere, şi două niveluri de propulsie pe bază de hidrogen lichid (PHH). Racheta Ariane 6 va avea, de altfel, acelaşi model de sistem de propulsie pe bază de combustibil solid (pulbere) ca şi lansatorul Vega. Acest argument a fost fără îndoială cel care a ajutat la liniştirea Germaniei. Ariane 6 va fi disponibilă în două versiuni, una cu două propulsoare pe bază de pulbere şi o versiune grea, cu patru propulsoare, care va putea transporta simultan doi sateliţi. Noul lansator va fi adaptat atât punerii pe orbită a sateliţilor instituţionali, de interes public, cum sunt cei destinaţi cercetării, cât şi zborurilor comerciale de plasare pe orbită a sateliţilor comerciali, cum sunt cei de telecomunicaţii, care reprezintă două treimi dintre lansări.

O ISTORIE A LANSĂRILOR SPAȚIALE La început a fost mica Véronique, apoi preţioasa Diamant, urmată de prea complicata Europa şi apoi de frumoasa Ariane: de câteva decenii, Europa, şi în special Franţa, şi-a dorit să participe la aventura spaţială şi să aibă propriile rachete pentru a-şi lansa sateliţii în spaţiu. După al Doilea Război Mondial, mai multe state europene, în principal francezii şi britanicii, au căutat să dezvolte rachete. Prima rachetă-sondă franceză s-a numit Véronique. Primele lansări au avut loc începând cu 1952 de la baza Hammanguir din Algeria. Misiunea rachetei era de a studia straturile superioare ale atmosferei. Mai multe animale, printre care s-au aflat şobolanul Hector şi motanul Félicette, au fost lansate la bordul rachetei, la începutul anilor 1960, pentru experimente medicale. Călătorind la bordul unor capsule, animalele au revenit la sol sănătoase, după ce au aterizat, la bordul capsulelor dotate cu paraşute. La rândul lor, britanicii au construit racheta-sondă Skylark, a cărei primă lansare a avut loc în 1957.

Franţa a lansat în 1961 un program de „Pietre preţioase” pentru a construi un lansator de sateliţi. În noiembrie 1965, racheta franceză Diamant a lansat în spaţiu, de la baza din Hammaguir, satelitul Astérix. Lansatorul a fost copilul dorinţei generalului De Gaulle de a asigura independenţa Franţei în domeniul spaţial, care devenea a treia putere spaţială a vremii, după Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Ultima lansare a unei rechete Diamant a avut loc în 1975. 12 rachete din această gamă au fost lansate în total, cu trei eşecuri, ultimele decolări având loc de la baza Kourou, din Guyana Franceză, departament de peste mări al Franţei, situat în nordul Americii Latine.

În anii 1960, Europa a dezvoltat un proiect de lansatoare spaţiale, intitulat Europa. În cadrul primei versiuni, britanicii aduceau primul etaj al lansatorului, Franţa pe al doilea, Germania pe al treilea, iar Italia era responsabilă cu spaţiul de transport din vârful rachetei şi satelitul ce urma să fie lansat. Complicată şi scumpă, Europa a fost un eşec din cauza lipsei de coordonare dintre ţările participante şi a absenţei unui manager de proiect unic. Proiectul Europa a fost abandonat în 1973. Pentru a evita ca Europa să depindă de SUA pentru lansarea sateliţilor, preşedintele francez Georges Pompidou relansează programul spaţial în 1972, hotărând folosirea unui nou lansator de sateliţi, numit L3S. Franţa dorea să fie administratorul principal al proiectului şi acceptă să ofere 60% din fondurile necesare dezvoltării, partenerii europeni, printre care se afla şi Germania, oferind restul banilor. După lungi negocieri, principiile proiectului L3S sunt acceptate în 1973. Dezvoltat în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene (ESA), creată în 1975, L3S va fi redenumit, purtând numele mult mai atractiv Ariane. Pe 24 decembrie 1979, o rachetă Ariane a decolat de la baza din Kourou, după o lansare anulată cu câteva zile mai devreme. Ariane intră în istorie. Epopeea sa, punctată de succese comerciale şi de mai multe eşecuri, avea să înceapă. Arianespace, compania însărcinată cu vinderea serviciilor de lansare spaţială, a fost înfiinţată în 1980.

ESA a dezvoltat mai multe versiuni ale rachetei Ariane. Pentru a face faţă creşterii în greutate a sateliţilor, lansatorul a fost reconstruit integral, dând naştere rachetei Ariane 5. Primul său zbor, în 1996, a eşuat. Şase ani mai târziu, o nouă versiune a lui Ariane 5 eşuează din nou, dar apoi totul merge ca pe roate. Ariane 5 are la activ 62 de misiuni reuşite. Până în prezent, au fost lansate 76 de rachete Ariane 5. În total, începând din 1979, au fost lansate 220 de rachete Ariane, înregistrându-se zece misiuni eşuate. Lansatorul european a trimis pe orbită 388 de sateliţi comerciali şi stiinţifici. Lansatorul deţine în prezent 60% din piaţa lansărilor de sateliţi comerciali. „Este un succes imens”, a declarat Frédéric d'Allest, primul preşedinte al Arianespace.