Într-o nouă versiune dialectică, politicienii locali au pus umărul solid la reaşezarea unor doctrine, fie de dreapta, fie de stânga, într-o nouă matcă. După exemplul personal al prezidentului, adeptul dansului ţigănesc, domnii în cauză promovează damful de cârciumă în politică, mizând foarte mult pe susţinerea neprecupeţită a electoratului chefliu. Se ştie că, după cum se prefigurează starea naţiunii, în caz de eşec, electoratul cu pricina are o singură scuză. Ea sună cam aşa: ”Să ne ierţi, nene, că eram beţi” (!!) Sunt partide care, în ultima vreme, au identificat o nouă unitate de monolit. Sub pretextul întâlnirii la o ciorbă de burtă, cei implicaţi abordează viaţa de partid într-o manieră aparte, cu nasul roşu şi capul spart, acolo unde sunt organizate dezbateri deschise pe bază de frapiere, ţambal cu batistă şi cumul de spărturi. Într-o manieră oarecum asemănătoare, reamintesc tuturor, a debutat şi preşedintele nostru, care, mult mai şmecher decât toţi politicienii la un loc, a dat cu palma de pământ la locul şi la momentul potrivit, valorificând electoral un dans ţigănesc. De atunci, au fost reactivate mesele tovărăşeşti, mult hulite după revoluţie. Pe plan local, au luat o amploare fără precedent. Ciorba de burtă a ajuns pretext pentru analizele de partid la sânge. Ciorba de perişoare, de pildă, nu are acelaşi succes, valoarea ei propagandistică fiind pusă în umbră de activiştii care vorbesc de parcă ar avea prune în gură. De teama crucială că le sunt ascultate telefoanele, activiştii organizează discret mese tovărăşeşti în boscheţi şi stufărişuri adecvate unor astfel de momente. În general, aşezarea la masă are o schemă simplă, fiind puşi doi câte doi în grupuri minoritare. Primul vorbeşte, al doilea ascultă. Şi invers. Discuţiile de partid în stuf, sub pretextul parşiv emanat de borşul pescăresc pregătit la botul calului, generează numeroase efecte colaterale, cel mai afectat fiind cocostârcul cu gât roşu. De altfel, în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, preşedintele reales a înfierat de mai multe ori, precizez, cu mânie proletară, existenţa tovarăşilor cu gâtul roşu, invocând pericolul renaşterii parşive a comunismului, mineriadelor şi mogulilor fără număr. Meniul politic cuprinde şi specialităţile casei. Avem, de pildă, partide gen ardei umplut cu independenţi, care se consumă cu gulaş unguresc. Indiferent de anotimp şi de starea de spirit decretată, cele mai căutate sunt minciunelele. Mesele tovărăşeşti au ca principal scop debarcarea cu şuturi în fund a celui aflat în fruntea partidului. Există, la noi, un partid care s-a specializat în chefuri şi chermeze cu o astfel de tematică. Cei cu dare de mână organizează frecvent acţiuni culinare şi bahice cu o ţintă precisă - mazilirea liderului între felul unu şi felul doi de mâncare. Rar se ajunge la desert. În funcţie de diversitatea şi bogăţia lui, meniul politic poate contribui decisiv la ascuţirea luptei de clasă. Cunosc situaţii în care calitatea proastă a vinului a dus la ratarea obiectivului propus şi la destrămarea progresivă a celulei de bază a revoluţionarilor de conjunctură. După aceea, toţi cei care mâncaseră usturoi au băut parfum…