La întrebarea „ce-i lipseşte prefectului”, mulţi dintre noi ar da diverse răspunsuri printre care „tichie de mărgăritar” (dată fiind bogăţia podoabei sale capilare, ar fi un răspuns logic), „mintea cea de pe urmă” (ţinînd cont de rateurile retorice, este de înţeles) şi, în fine, lista ar putea continua. Ei bine, nu! După ce a studiat şi analizat obiceiurile semenilor - mai ales obiceiurile celor mai importanţi dintre ei - şi s-a gîndit bine, bine de tot, prefectul şi-a dat seama că-i lipseşte cu totul şi cu totul altceva, şi anume, prelungirea firească a unui gest superior, elegant, învăluitor, cel al timpului petrecut într-o totală şi confortabilă relaxare, în compania unui trabuc! Şi pentru că o atare conştiinţă a lipsei (putere a exemplului, ca să nu spunem miraj al imitaţiei) nu poate fi ignorată pentru mult timp, prefectul nostru n-a mai stat pe gînduri şi, potrivit unui alt principiu, la fel de puternic ca şi primul „ce face omul, face şi maimuţa”, şi-a aruncat buzduganul şi „s-a făcut” cu un trabuc! Vă daţi seama cum s-a trezit bietul trabuc, fără nicio vină, între nişte degete transpirate, a căror grosime îl făceau de ruşine, îndesat între nişte buze generoase şi umede şi pufăit de zor? Speriat, căutînd o cale de scăpare, trabucul s-a îndreptat către graţioasa prezenţă de lîngă prefectul nostru, întîmplător, consoarta acestuia. Pînă să apuce să facă vreun gest implorator, trabucul a fost orbit de strălucirea zecilor de kilograme de aur în două, trei, patru culori şi bătut, cum îi şade bine preţiosului metal, cu nestemate, care atîrna, în mod organizat, sub formă de bijuterii, peste tot trupul consoartei. Încercînd să-şi păstreze integritatea, trabucul s-a aplecat în cealaltă parte, unde a dat, trabuc în nas, cu ochelarii directorului DADL, Gheorghe Babu (vineri, că sîmbătă a dat peste Dragomir - sic!), care petrecea o după-amiază plăcută, în prezenţa naşului/unchiului său, Dănuţ Culeţu. Înspăimîntîndu-se din ce în ce mai tare, trabucul s-a îndreptat în sus, întrezărind o cale de scăpare. Amarnică i-a fost însă dezamăgirea cînd, de sus a fost pocnit, drept în moalele jăraticului, de razele de soare care se reflectau orbitor în podoaba capilară a prefectului, că de, la soare te mai poţi uita, dar la prefectul nostru ba. Disperat, hăituit din toate direcţiile, singura cale de scăpare pe care a găsit-o trabucul a fost aceea de a se... stinge, potrivit principiului, cel mai puţin... strălucitor cedează! Acest gest a fost pe dată taxat de prefect, cu o brichetă. Încăpăţînat, trabucul a mai încercat o dată. Prefectul de asemenea şi uite aşa, într-o minunată după-amiază de vineri/sîmbătă, pe terasa Scapino, prefectul nostru a demonstrat încă o dată că gesturile ancestrale ale oamenilor peşterilor - imitaţia, aprinsul focului şi împodobirea nevestei - nu stau degeaba la originea umanităţii!