DUMINICĂ 26 MAI, ZIUA 3 Mănăstirea din Berca stă pe vârful unui deal, deasupra localităţii, şi e împrejmuită de un zid dărăpănat din cărămidă, ridicat în vremea Brâncovenilor. E duminică după-amiază şi doar ce-a dat cu grindină, filmată şi băgată instant în calupul de „breaking news”. Dar nimănui nu-i prea pasă de asta. Ne întâmpină un ciobănesc mioritic în miniatură, care latră întruna şi trage cu seriozitate de lanţ. Nici urmă de măicuţe. Intrăm în mănăstire. Uşa e vintage 100%. Masivă, din lemn acoperit cu fier şlefuit în formă de iederă, cu o încuietoare demnă de seiful băncii centrale. Pe pereţi se disting fragmente din picturile originale. E gol. Oamenii iau lumânări, pentru morţi, pentru vii. Cineva ar fi văzut o măicuţă refugiindu-se în casa din spatele mănăstirii. Speriată de camerele de filmat, probabil. N-are rost să o stresăm. Dăm să plecăm, când ce să vezi. Locul mai are o surpriză pentru noi. La nici doi paşi se deschide un tunel. Are 7 km şi trece pe sub râul din Berca. Ajunge în curtea altei biserici şi era folosit drept adăpost când atacau duşmanii, ne spune directorul agenţiei de turism Icar Tours, Cristian Bărhălescu, organizatorul unui media-trip de trei zile în Moldova. Acolo au fost ascunse peste 60 de cruci din zonă, în timpul comunismului, căci Ceauşescu nu suporta să le vadă pe străzi. Am vrea să aflăm mai multe, dar n-avem de la cine. Până şi câinele s-a plictisit şi a intrat în cuşcă. Plecăm.

VULCANII NOROIOŞI Drumul de ţară e într-o stare nesperat de bună. Deal, vale, deal, vale. Curbă după curbă. Trecem prin sate româneşti până în măduva procesorului parabolicei afişate cu mândrie pe acoperişul caselor din pământ. Multe sunt puse periculos de aproape de marginea râpei. Or fi asigurate? Paradoxal este că nişte oameni atât de vulnerabili la inundaţii nu au apă curentă. Nici n-ar avea cum. Vulcanii noroioşi sunt la câţiva kilometri distanţă (Indicatoarele nu prea ajută. Acum mai sunt doi kilometri, acum trei). Pe stradă, femei şi copii cară căldări cu apă. Fântâna o vedem după vreo 5 minute, mult în afara satului. Ajungem. Paznicul de la vulcani e plictisit nevoie mare. Treabă grea să stai pe scaun şi să tai bilete. Şi oricum nu dă la toată lumea. Unii îi pasează doi, trei lei, ca şoferului din autobuz, şi intră. Între dealurile înverzite (era să zic mănoase...), vulcanii au transformat complet o arie de câteva sute de metri pătraţi. Crevase adânci brăzdează solul sterp, iar firicele de noroi se preling încet din gura vulcanilor, care „erup” la intervale neregulate. Un pui de amstaff lăsat liber marchează teritoriul. Facem poze şi plecăm. Pe drum, remarcăm conducta. Exploatarea de gaze şi petrol merge strună. A fost ultima oprire. Somn de voie până la Constanţa.

(TREI ORE MAI DEVREME) Suntem în Pleşcoi, satul de baştină al Elenicii Udrea. Oprim la un cot de drum şi intrăm într-o cămăruţă de doi pe doi. De tavan sunt atârnate câteva zeci de batoane de babic şi ghiudem. Carne de oaie, sare şi ardei iute. Petrică, şoferul, taie bucăţi cu cuţitul din dotare şi le împarte în stânga şi-n dreapta. Sacoşele se umplu cu cârnaţi de Pleşcoi, pastramă de oaie şi slană. 22 lei kilu’. 45 lei, dacă vrei să fie afumaţi. Pastrama şi slana sunt mai scumpe. 30, 40 lei. Dar merită. Carnea oilor de aici e specială. Iarba pe care o pasc animalele este sărată, fiindcă peste tot sunt saline. Aşa că şi carnea e mai fragedă. E ca „mouton salle”-ul franţuzesc. O delicatesă. Înainte să urcăm la mănăstirea din Berca, facem popas la Casa Matei. Ni s-a pregătit un ospăţ boieresc. Pită cu muşchiuleţ, ceapă dulce şi sos de smântână, ciorbă de văcuţă, pastramă şi cârnaţi la grătar. La final, plăcintă caldă. Şi-o palincă de prune. Nimeni n-ar mai merge la mănăstire. Dar bine că am fost, nu-i aşa?

SÂMBĂTĂ 25 MAI, ZIUA 2 Dis-de-dimineaţă, Slănic-Moldova e magnifică. Soarele trece peste creasta dealurilor înalte, împădurite de nu-ţi vine a crede, că doar şi lemnul dispare ca fierul vechi în ţara asta, şi luminează parcul central, cazinoul-monument şi hotelurile renovate. Fiecare clădire ascunde o bucăţică de istorie. Aici a fost comandamentul armatei austro-ungare. De acolo a dirijat Rommel trupele, în Primul Război Mondial. După un somn îndelung aşteptat, începem să vedem părţile frumoase ale Slănicului. E curat şi liniştit, are facilităţi balneo, are chiar şi o mofetă („Doar noi şi japonezii avem mofete!”, precizează Cristian Bărhălescu), are izvoare cu ape terapeutice, hoteluri moderne şi restaurante tradiţionale (în adevăratul sens al cuvântului). O mică paranteză - mofeta este un fel de saună, dar cu gaze vulcanice, în care se tratează diverse boli circulatorii (şi nu numai). De pe mai multe panouri informative aflăm că în Slănic e criminalitate zero. După ce-l întâlneşti pe primar, înţelegi şi de ce. Fost campion naţional la box, Andrei Şerban e o figură autoritară în zonă. Pufăie mai tot timpul un trabuc, conduce un bolid de lux şi stă într-o vilă... interesantă. Dar, în ultimii ani, a transformat Slănicul din ruină într-o staţiune care atrage mai mult de o treime dintre turiştii care vin în judeţul Bacău. A demolat centrul kitschos al staţiunii, a scăpat de casele lăsate în paragină, a restaurat monumentele şi i-a pus pe hotelieri la treabă - totul cu bani europeni. „Cred că suntem localitatea cu cele mai multe fonduri structurale atrase pe cap de locuitor”, ne spune primarul, la o cafea pe terasa cazinoului. E monument arhitectonic, renovat şi operat de o firmă privată. „Avem o înţelegere. Ne lasă să folosim sala mare pentru manifestări culturale, simpozioane, conferinţe”, adaugă el. Şi nu se opreşte aici. Are proiecte balneo, face aqua land şi o pârtie de schi, de vreo 2 milioane euro, cu nocturnă şi tunuri de zăpadă. E fan Radu Mazăre.

OCOL SUBTERAN La câteva zeci de kilometri de Slănic şi la ani lumină de UE este Târgu Ocna. Oraşul arată fix ca acum 20 de ani. Suntem conduşi în sala de şedinţe a Primăriei. Viceprimarul îl scuză pe primar, „care e prins cu treabă”, şi recunoaşte că e ziua lui liberă şi că a fost chemat de acasă. Care-i treaba cu oraşul? De ce nu se întâmplă nimic? Păi salina e administrată de la centru, nu ni se dă partea. Puneţi taxă pentru camioanele grele care distrug asfaltul din oraş! Păi nu, că... nu, ei îşi fac treaba, n-ar fi fair play. Cu ce rămâneţi atunci? Turism de sindicat/balnear, baze de tratament, izvoare cu apă minerală, rezervaţie naturală. Lemn, petrol şi sare. Nu pare să fie suficient. Pornim spre salină. Curiozitatea e la cote maxime. Se intră prin poarta galeriei miniere şi se coboară până la 240 metri adâncime, printr-o spirală întunecoasă. Cu autobuzul. 14 grade Celsius. Frigul ne intră în oase, dar aerul e curat ca lacrimile de pui de panda. Bonus - are proprietăţi terapeutice. Primul semnal de alarmă e uşa de apartament, cu tot cu vizor, care face legătura între staţia de autobuz şi salină. E şi o biserică aici, săpată în piatră. Sfânta Varvara. Apoi, printr-un rift în spaţiu şi timp, ajungi în... Satul de Vacanţă din 1995. 13.000 metri pătraţi de galerie de salină, transformaţi în absolut nimic! Câteva gherete de lemne cu chinezării pe post de suveniruri. Un râu artificial pe care plutesc în derivă raţe de plastic, unele cu capul sub apă. Nişte traforaj pe post de machetă explicativă despre cum se extrage sarea. Două coşuri de baschet strâmbe. Ping pong. Sală de net cu patru PC-uri din 2000. Listă cu jocuri - maşini, împuşcături, strategie. Un teren de fotbal. Şi cam atât. Măcar nu se fumează. Şi nu se aud manele. Măcar atât. Plecăm şi nu ne uităm înapoi. Pe seară, în Slănic, alături de primar şi nelipsitul lui trabuc, deplângem starea turismului românesc, în timp ce înfulecăm un porc care a stat la rotisor câteva ore bune.

VINERI 24 MAI, ZIUA 1 Plecăm la 7:15 din Constanţa, la invitaţia managerului Icar Tours, Cristian Bărhălescu. Niciunul dintre noi n-a mai fost în Târgu Ocna şi Slănic Moldova de câţiva ani buni. Aşteptările sunt că salina va fi un adevărat highlight şi că Slănicul va fi românesc, adică aşa şi aşa. De fapt, a fost invers. De notat este că se ajunge foarte uşor acolo, în ciuda a ce crede lumea. Cu un microbuz care n-a depăşit 100 km/h şi cu o pauză de masă de aproape două ore, am ajuns în faţa hotelului puţin după 14:00. O recomandare - mergeţi imediat la izvoare. Drumul pietruit trece de mai multe ori peste râul Trotuş; în stânga şi-n dreapta sa e o pădure sălbatică, cu copaci înalţi, crescuţi din piatră. E şi o păstrăvărie acolo, unde se serveşte peşte proaspăt, prăjit în cetină de pin. Liniştea e mormântală.